Ne trezim cand nenea care avea grija de campingul de iurte ne deschide „geamul” din tavan. Iurtele – evident – nu au geamuri. Cand inchizi usa, se face benza inauntru. Deasupra insa, pe „tavan” exista o deschizatura circulara, ce se acopera cu un fel de rogojina.

Dupa ce a deschis rogojina interiorul este inundat de lumina. Observam luxul ce ne inconjoara, marcati fiind de noaptea anterioara de la fabrica de caramizi. La urma urmei stateam intr-un pat. Pat normal, nu de-ala pe arcuri. Ne-am si invelit cu niste asternuturi curate. Intre paturi avem o masuta iar pe jos pasim pe niste covorase. Vis, nu alta!

Langa Ger Camp erau si doua restaurante – unul cu o sala mare pentru localnici unde aparent se organizau nunti si botezuri si “perete in perete” altul micut, pentru turisti pe unde ne-am facut noi veacul. Acolo am intalnit tot felul de calatori cu interese din cele mai variate. De la oameni veniti pentru trekking si hiking in muntii Altai pana la un petrograf, un editor ce cauta date pentru urmatorul ghid de calatorie la care lucra, oameni interesanti sau oameni veniti cu jeepuri sau cu motociclete. Foarte interesanti toti si cu povesti de spus.

Mancam micul dejun la restaurantul de turisti iar apoi, inarmati cu cate-o bere mergem in parcare la motociclete. Planul zilei era sa mai surubarim, mai strangem niste suruburi, chestii de mentenanta. Vorba aceea – cu o bere in fata altfel se unge si lantul, mai il intinzi, mai reglezi una-alta.

Oricum, pana incepea festivalul, neavand mare lucru de facut mi-am descarcat manualul motocicletei si mi-am facut curaj sa ma apuc sa verific reglajele suspensiei.. 3 reglaje pe fata – compression, rebound si preload si 3 pe spate – high speed compression, low speed compression si preloadul. Zau ca tre sa fi mare mester sa stii sa reglezi toate astea.

In fine, cu manualul pe telefon intr-o mana si cu berea in cealalta mana resetez toti parametrii cu gandul sa le aduc pe “standard” pe toate, si apoi sa le pun pe full payload. Click-click-click in sensul invers acelor de ceasornic si ce sa vezi? Compresia si reboundul erau la 2, respectiv 4 clickuri fata de 12 clickuri, ce inseamna “standard”. In fine, reglez relativ repede toate setarile si ma felicit in gand pentru un job well done.

Tot acolo, in parcare, facem cunostinta cu Leo, un francez care facea turul Mongoliei iar apoi se intorcea in Franta solo, cu un Royal Einfield de 500 cmc. Intre noi si Leo a fost in “click” de-ala, ne-am inteles de minune de la inceput.

Toate bune si frumoase pana aici. Din pacate insa, soloteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Aveam sa aflam vestea ce urma sa ne cam dea peste cap socotelile. Anul acesta, pe langa zilele libere alocate Nadaam-ului – sarbatoarea nationala a Mongoliei – aveau sa mai fie cateva zile libere alocate pentru turul 2 al alegerilor prezidentiale.

Noi ne asteptam sa gasim granita inchisa cateva zile de Nadaam – se intampla in fiecare an si stiam de practica asta. Insa faza cu turul secund al alegerilor ne-a luat prin surprindere.

Una si cu una fac 7, dupa ce am vorbit cu doamna de la Ger Camp care avea o ruda de-a dansei ce lucra la granita verdictul final a fost categoric. Granita se deschide pe 17, in fix 7 zile. Nici mai devreme nici mai tarziu.

Efectiv nu ne venea sa credem. O saptamana!?  Da, o saptamana a venit raspunsul implacabil al doamnei.

“Nasol moment” ne gandeam convocand din nou Comitetul Executiv. Optiunile erau cam asa: putem sa ramanem prin zona asta, e si Nadaam-ul, 7 zile n-om muri. Aveam totusi o senzatie ca pierdem timpul. Nu prea ai ce face in Ulgii 7 zile. Sapte frate! A doua optiune era sa o luam inapoi, spre UlaanBaatar si sa intram in Rusia pe la aceeasi vama prin care am intrat. Vama aceea, spre Ulan-Ude, fiind mai importanta, nu era inchisa.

Ideea sa traversam inapoi Mongolia era interesanta intr-adevar insa ne impingea data de iesire din Rusia cam la limita. In plus, trebuia sa mai stam aici la Blue Wolf pana veneau cauciucurile „par autobuz”, de la UlaanBaatar. Dupa aceea, drumul spre granita presupunea 3 zile minim, puteam sa mergem pe ruta de sud care era asfaltata in mare parte. Apoi mai aveam minim 3 zile de traversat prin Rusia pana la granita cu Khazakhstanul.

Toate aceste estimari presupuneau ca nu avem nici un fel de problema pe drum si mergem blana. In total rezultau 7-8 zile de tras la modul optimist.

Din pacate planul acesta a cazut, am decis sa ramanem aici si sa asteptam deschiderea granitei.

Si cum o problema nu vine niciodata singura, probabil ca de suparare, furca mea fata a inceput sa piarda ulei, asa stand in parcare… Nu asa, putin putin, o picatura, ci gramada: etrierul, discul de frana de pe stanga si cauciucul erau pline de ulei de furca. Initial m-am gandit ca e de la reglajele mele asa ca iau din nou totul la mana, resetat, adus la standard. Totul era ok, nu imi explicam de ce a inceput sa curga insa coincidenta era prea mare – sigur a avut legatura cu reglajele, mai ales ca intre timp motocicleta a stat pe loc. Aduc totul pe “standard” si setez doar preloadul  pe “full payload”.

Urmatoarea zi am luat calea stadionului din zona. Acolo se organizau festivitatile de Nadaam: parada, demonstratiile, jocurile si, nelipsitul balci.
Pana acolo am mers pe jos, pret de vreo 2-3 kilometri. Pe masura ce ne apropiam de stadion se auzea din ce in ce mai tare zumzetul oamenilor iar masinile erau parcate din ce in ce mai aiurea, cam cum se facea (nu mai stiu cum e acum) pe la Targul Vitan, duminica – claie peste gramada, care pe unde apuca. Niste politisti se chinuiau sa dirijeze circulatia in apropiere de intrarea in stadion insa nu le acordau prea mare importanta nici soferii, nici pietonii.

Ajungem la intrarea in stadion. Intram pe poarta si ajungem intr-un fel de scuar mare, cu tarabe pe-o parte si pe alta. Marea diferenta intre ce am vazut pe tarabele astea si ce am vazut la Erdene Zuu de exemplu, era ca balciul de aici era exclusiv pentru localnici. Nici vorba de poze cu vulturi tristi, armuri, chestii scumpe cu etichete in dolari. Aici erau toate chinezismele ieftine si kitsch-urile la fel de ieftine. De la chestii stralucitoare, la sucuri si toate zanganelele pentru copii, paturi, umbrele, oale, lighene si asa mai departe. Relativ aceeasi marfa cam pe la toate tarabele, adica vezi cateva tarabe si te-ai cam lamurit.

Stadionul frumos aranjat, zeci de steaguri ce fluturau frumos in vant, scena cu sonorizare serioasa, tribuna pentru spectatori, un pavilion montat pe teren pentru niste soldati si, bineinteles, zona pentru VIP-uri, cu microfoane si umbra, ce sa mai – gospodari oamenii.

In scurt timp incepe evenimentul cu defilarea profesiilor din “judet”. Cu ofiterii in deschidere, trupele speciale, profesorii, medicii, ceea ce pareau a fi fortele navale, pilotii, si asa mai departe. Fiecare imbracat in costum sau in uniforma, dupa caz, cu un steag ce simboliza profesia. Sarpele incolacit, timona, creionul, si asa mai departe. Parada a fost continuata de copiii de la un club de arte martiale ce au venit in kimono-uri si cu medaliile obtinute, cu totii au defilat prin fata tribunei spectatorilor.

Dupa parada a urmat demonstratia fortelor speciale. Imbracati in uniforma, cu arme si caii din dotare si-au facut intrarea in stadion calarind in formatie, stand in picioare, descalecand in viteza si luand pozitia de tragere, culcand caiii, tot felul de trucuri – au dat-o usor de gard de cateva ori insa meseriasi baietii, n-am ce zice. Uite cum a fost:

Au mai venit dupa aceea niste cuvantari din care nu am inteles nimic, probabil politicieni sau ceva oficialitati locale. O pauza binevenita ne gandim noi.. dupa vreo 2 ore de stat in soare mergem in spatele tribunelor unde nu intelegeam de ce era un du-te – vino continuu. Ce sa vezi? acolo era un fel de zona de mancare. Plin de gratare pe care sfaraiau frigarui afara, iar in niste camarute de sub tribune se pregateau niste gogosi umplute cu carne tocata.

Un deliciu gogosile alea, va zic. Imi lasa gura apa numai gandindu-ma la ele (fara misto).

Mancam ceva repede si ne intoarcam de data aceasta langa gardul de protectie – iata ca incep luptele. 

Luptele mongole nu par foarte complicate din punct de vedere al regulilor. Luptatorii poarta un fel de harnasament in jurul taliei si intre picioare (ceva in genul luptatorilor de sumo). Adversarul are voie sa apuce de harnasamentul asta, sa puna piedica, sa traga sau sa impinga astfel incat sa il doboare pe celalalt. Nu sunt permise lovituri sau tehnici articulare.

Primele lupte incep.. cred ca erau calificari sau niste antrenamente ceva. Nu ne-a venit sa credem ce se intampla..

Luptatori “profesionisti” de 100-120 kilograme, numai muschi evident, se luptau cu soldati de maaaaaaxim 80 de kilograme uzi. Luptatorii imbracati in harnasamentul ala de care v-am zis si cizme traditionale. Soldatii in pantaloni de camuflaj si bocanci.

Era atat de disproportionata “lupta” incat era de-a dreptul ridicol. Filosofia mongola (ne-a spus o tanti ghid mai tarziu) era ca nu conteaza dimensiunea ci tehnica. Yea, right!

Dupa vreo 20 de minute luptele devenisera deja plictisitoare, se repeta acelasi scenariu din nou si din nou, David si Goliath in varianta ne-epica, realista. Mai stam nitel pe la festival, dam o tura printr-un alt balci organizat spre iesirea din complexul stadionului si o luam spre casa.

Intr-una din seri, impreuna cu Leo si alt francez pe care il intalnisem la restaurantul de turisti, ne hotaram sa rupem rutina si sa o ardem posh. In seara aceea urma sa cinam in oras! Zis si facut. Ce nu am luat noi in calcul era ca restaurantul turcesc unde mergeam inchidea destul de devreme.
Asa ca ajungem acolo lihniti de foame numai pentru a face cale-ntoarsa. Partea proasta era ca acum nu mai era deschis pe nicaieri, nici la noi la restaurantul de langa camp, nici prin alte locuri in oras.

Dezamagiti si cu directia supermarket in gand, intram in primul loc cu lumina aprinsa inauntru. Destul de dubios locul… nu erau mere si scaune ca intr-un stabiliment cu care eram obisnuiti ci cum intrai pe usa dadeai direct intr-un hol lung. Pe partea din dreapta era perete iar pe stanga un divan. Oamenii lasau adidasii sau papuci jos, langa divan, si stateau in jurul unor mese micute, urcate pe divanul acela.

O intrebam pe tanti de la casa daca are ceva de mancare. Ne raspunde ca are niste gogosi de-alea u carne ce am mancat la festival. Bucurosi c-am nimerit bine facem ochii roata. Partea proasta era ca nu aveam unde sa stam. Noi eram patru iar divanul cu toate mesele – plin. Niste baieti ne vad in incurcatura si ne invita langa ei. Acceptam bucurosi, ne descaltam si hop! pe divan.

Ah – am uitat sa va zic. Aici nu era un restaurant oarecare daca ma gandesc bine este cea mai buna definitie a unui „Lacto-bar”. Stiti de lacto-bar, nu? erau prin anii ’90 peste tot. Specialitatea casei deci, era laptele de cal. Tehnic vorbind, de iapa.

Toata lumea statea la mese cu un mare castron plin de lapte fermentat si un polonic. In fata aveau niste castronase mai mici in care puneau lapte cu polonicul. Baietii ne fac rost si noua patru castroane de-alea, ne toarna cate-un polonic si “Noroc”! Baietii goleau castroanele alea unul dupa altul in timp ce ne ridicau in slavi laptele, povestindu-ne despre avantajele sale in fata mizerabilei beri. Nu zic ca n-o fi asa, insa laptele ala fermentat si usor alcoolic avea un gust…

In fine, vine si mancarea, scopul nostru principal pentru care veniseram acolo, mancam si plecam luandu-ne la revedere de la baieti si multumindu-le pentru invitatie. Facem un mic pit-stop la un magazin inca deschis, luam niste bere mizerabila si o luam spre iurte sa mai povestim si pe-acolo. Ajunsi la cazare ne retragem undeva in spatele camp-ului unde am gasit o masa si in scurt timp facem cunostinta cu o tanti pe la vreo 50 de ani.

Dansa venise cu un grup de turisti, era ghida. Foarte interesanta discutia cu ea, ne-a povestit cateva chestii foarte interesante despre Mongolia. Una din ele a fost ca in cursa prezidentiala, candidatul “nou” era fost luptator de lupte de-astea traditionale. La ei, luptatorii sunt tratati cu mare respect, pentru multi dintre ei popularitatea pe care o castiga in timpul carierei de sportivi ii propulseaza direct pe scena politica.
Am aflat mai tarziu, dupa alegeri, ca fostul luptator a si devenit noul presedinte al Mongoliei.

Alta chestie interesanta a fost legata de desert si de oamenii care locuiesc acolo. Camilele, pe langa rolul de “magari” sau de “vaci” (laptele de camila este foarte apreciat) mai au o intrebuintare. Nu stiu exact cum, insa sunt folosite de localnici pentru a identifica locurile in care pot sapa dupa apa pentru animale.

Zilele ce au urmat s-ar desfasurat cam cu acelasi tipar… practic am asteptat sa treaca timpul impreuna cu Leo, francezul nostru si diversi oameni pe care ii mai intalneam acolo. Partea buna este ca macam aveam ce ne trebuie – bere rece, mancare, internet si electricitate.

Ca veni vorba de electricitate, m-am apucat sa desfac intercomul. Nu mai mergea inca de la inceputul trip-ului, de la primele zile ploioase – in prima saptamana ne-a plouat blana cam in fiecare zi. Din pacate insa, dupa o sesiune chirurgicala scurta verdictul este unul singur.. „pacientul” a inghitit niste apa, apa  a corodat niste contacte, ceea ce a scurtcircuitat bateria. Long story short, intercomul a ramas in Mongolia.

Nici de televizor nu ne-am plictisit.. practic, pe orice post aveai ce vedea: videoclipurile erau foarte interesante, ajunsesem sa le recunoastem deja, pe cele de pe „heavy rotation” cel putin – doamna bogata care s-a indragostit de bodyguard care apoi a injunghiat din greseala un paparazzi, mafiotii mascati ce danseaza pe campie sau la mega bossul cu caciula de blana ce isi etaleaza turma de cai.

Cand ne usturau urechile mai dadeam pe sport. Aici, invariabil, erau transmise luptele de Nadaam de pe stadionul din UlaanBaatar. Macar astea erau pe bune, diferenta de greutate intre luptatori nu era de 40 de kilograme…

Partea nasoala a fost ca, din pacate, pentru ca aveam furca busita au iesit din schema si alte plimbari pe-acolo, prin apropiere.

Partea plina a paharului era ca, pana la Almaty unde aveam programata revizia era in mare parte asfalt. Urma deci sa merg “topaind” pana acolo.

In episodul viitor mergem catre granita impreuna cu Leo si al sau Royal Einfield. Vom ajunge in scurt timp, frontiera o vom trece fara nici o problema si vom intra in Rusia.

Chiar credeati ca asa a fost? Pe-acolo.. vom ajunge la granita dupa ce Leo si-a demontat jumatate de motocicleta ca sa repare o pana banala. Cat despre trecerea in Rusia, vom mai astepta doua zile la cateva zeci de metri de bariera frontierei.

Granita, nu aveam cum sa o trecem decat in bunul stil „taras-grapis”: scandal la bariera, probleme cu reteaua de internet si cu un elefant. Da, elefant.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.