Iaca si dimineata se asterne peste campingul nostru improvizat. Iesim din sacii de dormit si ii gasim pe vecinii nostri pusi pe treaba. Aproape terminasera de strans toate corturile, organizatorii incarcasera scaunele, pavilionul si bucataria mobila, erau toti pe picior de plecare.

Motivati de soare ne apucam sa impachetam si noi repejor – soarele incepuse sa bata destul de tare si, se stie, oare ce este mai placut decat sa itiincepi ziua transpirand in timp ce iti strangi cortul in soare? Ne luam la revedere, schimbam date de contact si plecam intr-o prima faza spre vest, spre Bucuresti. Nu aveam un plan concret pentru innoptat in afara de „Mergem cat putem si vedem noi”. Din fericire, peisajele superbe de „ieri” au continuat si astazi. Campii intinse, marginite in departare de lanturi muntoase. Pe jos, washboard din ce in ce mai mult, combinat cu pamant si nelipsitul nisip. Apropos de nisip, dupa experienta cu nisipul din Gobi, peticele astea acoperite cu nisip nu mi se mai par cine stie ce. Analizand putin mi-am dat seama si de ce. Cand vedeam ca se apropie o fasie de nisip de 15-20 de metri – daca ii vedeam si sfarsitul – intram mai “pozitiv”, adica usor in gaz, privirea sus, orientata spre finalul partii nisipoase, era ca la carte. Spre deosebire de nisipul asta prietenos, in Gobi portiunile de nisip erau mult, mult mai lungi iar lipsa de antrenament practic in mersul pe nisip isi spunea cuvantul transformand experienta asta intr-o corvoada. Revenind – a fost superb drumul.. uneori mergeam in paralel pe diverse rute, alteori ne mai separam sa nu stam unul in “trena” de praf a celuilalt, a fost foarte frumos. Cu riscul de a ma repeta – asa, ca in poveste, cum imi imaginam eu drumurile in Mongolia 🙂 Prima pauza ne gaseste intr-un sat unde am ajuns pe ultimii litri de benzina. Aici am gasit un magazin suspect de bine aprovizionat – aveau de la chestii alimentare pana la dulciuri de tot felul, bomboane, niste scule si unelte, lopeti, o paleta foarte mare de alegeri 🙂 Cat am stat noi acolo la o Fanta si un Snickers s-au adunat afara vreo 10 copii, toti pe cai. Copiii, probabil ca iesisera la antrenament – se apropia Nadaam-ul in cateva zile. Facem cateva poze, schimbam doua vorbe si o luam din loc – “Calatorului ii sade bine cu drumul”. Aici cred ca a fost singurul loc din Mongolia – bine, poate nu singurul insa dintre putinele – unde am bagat benzina de 80. In rest, peste tot gaseam de 92. Un sfat pe care mi l-a dat la Oasis un calator cu mai multi kilometri cu spatele decat am eu cu fata: ne-a zis mereu unde vedem la pompa benzina de 92 sau de 95 sa bagam de 92. Fiind mai ieftina, toti localnicii baga de 92. Cea de 95 este deobicei veche pentru ca se “ruleaza” mai incet. Am intrat apoi pe o portiune de asfalt proaspat turnat pe care am mers vreo 250 de kilometri. Nici o treaba cu Mongolia, drumul cu asfalt impecabil, nemarcat, evident, ne-a dus pe malul lacului Khyargas. Drumul asfaltat s-a terminat, cum altfel, decat pe neasteptate, in stilul mongolez – brusc. Urmatorii vreo 200 de kilometri i-am petrecut doar pe off, mergand in principal spre sud. Bine, nu va ganditi ca am mers ca vaporul, punct ochit, punct lovit, pe alocuri am mers in toate directiile. Uneori, vedeam ca ne abatem din ce in ce mai mult de la track -ul GPS-ului si ceea ce parea drumul batut fie se infunda intr-o iurta, fie disparea, fie, mai rau, era intersectat de ravene lasate in urma de trecerea suvoaielor de apa. Cand zic ravena ma refer la adevarate santuri, 1 – 1,5 metri adancime si vreo 1-2 metri latime. Singura solutie era sa iei de-a lungul lor si sa cauti un loc de trecere. Ravenele astea si bolovanii cu dimensiuni intre o minge de tenis si una de fotbal mi s-au parut cele mai mari pericole. Trebuia sa fii cu ochii tinta la bolovani insa sa te uiti si dupa ravene in departare sa le ocolesti din vreme. Mica paranteza – prezenta bolovanilor si a sticlelor goale, de vodka (sparte sau intregi) sunt foarte comune in Mongolia. Nici vorba de campiile Elizee pe care mergi fara grija admirand peisajul. Nu tati, aici trebuie sa fii cu ochii-n patru tot timpul.. capcanele drumului (bolovani, ravene, nisip, santuri sau dealuri) sau ale omului (sticle, cioburi, etc) de-abia asteapta sa te trezeasca din visare. In stilul asta taras-grapis am iesit pe nesimtite din zona muntoasa si am intrat intr-o zona mult mai arida. Crestele din departari au disparut, peisajul asta era aproape semi-desertic as putea spune. Colac peste pupaza apar si niste nori negri, amenintatori fix in fata. La un moment dat urmarind fulgerele din departare (spre care ne indreptam) nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc “Frate, noi suntem calare pe cateva sute de kilograme de metal fix aici, in pustiul asta…” Ca un facut, drumul efectiv, a serpuit printre ei. Nu ne-au prins decat cativa stropi razleti adusi de vant insa nimic tragic. La vreo 30 de kilometri de Bayankhoshuu soarele deja incepuse sa se indrepte spre culcus, norii amenintatori ramasesera intr-o parte si parea ca am scapat de ei definitiv. Doar vantul ne mai de urgia pe care o evitasem din noroc pur. Ultima portiune a drum de dinainte sa intram in Bayankhoshuu era alcatuita dintr-un fel de griblura. Zic un fel pentru ca nu numai ca nu era compactata, uneori lipsea cu desavarsire si era doar pamant. Un lucru este clar – indiferent de suprafata pe care rulam, am dat peste cel mai inalt washboard din cate mi-a fost dat sa vad. Nu gaseam nici o viteza “safe” cu care sa merg. Zic viteza safe pentru ca daca stii drumul, gasesti pe la vreo 80 km/h o banda de viteza la care vibratiile sunt mult mai mici. La viteza aia totusi ar fi bine sa fii foarte sigur de starea drumului din fata pentru ca daca apare o groapa sau un obstacol sansele sa poti incetini sau evita cu o motocicleta full incarcata sunt destul de mici. Am mers in stilul asta „confortabil” cu 70, 80 la ora cand ne-am intors dinspre Bayandalai pe o portiune din asta cu washboard pe care trecusem cu o zi inainte. Acolo eram siguri ca nu sunt capcane ascunse deci am mers blana – alta viata. Acum insa alta poveste – motocicleta vibra si zanganea din toate incheieturile, lantul zornaia si batea ca toate alea implorand parca sa il intind. Gandul meu era doar la cutiile care au incasat niste trante destul de serioase pana acum. Treizeci de kilometri mai tarziu intram pe asfaltul care incepea chiar de la marginea satului si aplicam reteta clasica – o luam spre ceea ce parea centru. Aici – pustiu. Gasim o dubita alba parcata, cu o tanti pe la 30 si ceva de ani pe locul pasagerului cu un copil mic in brate. Intrebam de cazare, ne asigura ca nu gasim nimic acolo, pesemne ca treceau mai multi turisti prin Bayandalai de exemplu decat pe aici. Neincrezatori, intrebam unde este magazinul si o luam intr-acolo. “Imposibil sa nu gasim noi ceva” ne gandeam. La urma urmei puneam cortul, nu era asta problema. Singurul lucru ce nu ne dadea pace erau norii negri si fulgerele din departare care nu se dadeau dusi. La magazin, vanzatoarea confirma povestea – nu avem unde sa stam. In timp ce ne sfatuiam noi apare dubita alba langa noi. Se da jos sotul si ne face oferta de nerefuzat – sa innoptam cu familia lor, ei se duc in vizita la tatal doamnei si au o camera daca o vrem. Fara sa stam pe ganduri o luam dupa ei, iesim din sat si ne indreptam unde altundeva – inapoi, spre norii negri. Serpuim o vreme pe drum, vreo 10 kilometri cand incepe sa se vada in departare un fel de fabrica cu niste cladiri anexe. Pe masura ce ne apropiam proportiile dezastrului cresc. Daca nu era doamna cu copilul cred ca intorceam si o luam inapoi rupand pamantul, atat de nasol arata acolo. Trecem pe langa o constructie imensa ce am aflat mai tarziu ca era pentru “coptul” caramizilor si situatia nu se imbunatateste.. niste oameni imbracati in haine de camuflaj cu cagule pe fata isi faceau de treaba prin spatiul dintre fabrica si un sir lung de bungalouri si containere. Ajungem si noi acolo in “curte” si evident ca toata lumea s-a oprit din ce facea si ne-a iesit in cale. Facem cunostinta cu tatal doamnei, seful de acolo, care mirosea puternic a alcool – ne spune ca putem sta la ei acolo. Fara alte plezanterii sau alte introduceri, un mascat deschide o usa a unei camere din sirul de bungalouri si ne spune ca acolo urma sa stam, iar motocicletele le bagam intr-un container metalic. Inauntru – dezastru. Bai frate, dezastru. Niste cadre ruginite de paturi vechi, paturi de-alea compuse doar dintr-un cadru metalic, cu niste arcuri longitudinale pe care stai.Cand te intorci de pe o parte pe alta, noaptea, din cauza arcurilor, mai oscilezi in sus si in jos pret de jumatate de minut. Pe jos era un fel de musama ce imita linoleumul iar peretii varuiti erau patati de apa ce trecuse prin acoperisul gaurit. Totul era acompaniat de cateva fire electrice improvizate ce atarnau de tavan. Ne sfatuim repede, concluzia a fost sa ramanem. Deja era bine pe inserat, furtuna se vedea practic langa noi. Ne-a mai calmat nitel reactia de bucurie pe care a avut-o „seful” cand a vazut-o pe fiica sa si pe cei doi copii – cel mic si inca unul pe la vreo 5 ani. Asta de 5 ani i-a sarit in brate, foarte calduroasa reactia dintre cei doi, parca nu mai era asa amenintator “seful” turmentat. Scoatem sacii de dormit, ne instalam in camera si ne schimbam. In urmatoarele maxim 5 minute de cand am intrat in “celula” respectiva toate emotiile s-au topit.. sotul doamnei ne traduce ca intreaba “seful” daca vrem o bere. “Vai, da-v-ar Bunutul sanatate”, fix la asta ma gandeam. Vin doua beri reci, mascatul ne aduce un colacel de-ala anti tantari ce ii dai foc si arde mocnit. Ii dam foc si il lasam in camera insa tot Autanul a fost baza. Cu ocazia asta am aflat si de ce purtau cagule.. asa se protejau ei de tantarii ce erau la fiecare pas. Foarte, foarte viciosi tantarii astia. Le imprumutam niste Autan si lor, cagulele dispar – alta viata baieti, parca mai stam de vorba asa. In scurt timp se anunta masa. La fix! Adi o ia inainte spre capatul bungalourilor si intra intr-una din camere. Eu, ramas putin in spate, nu am apucat sa vad pe ce usa a intrat. Iau la pas sirul de bungalouri si deschid usa a ceea ce pare a fi o sala de mese mare. Aici, lume ca la popota, toti la masa asteptand ca bucatareasa sa dea startul. Ii vad si pe proaspetii nostri prieteni mirositori a Autan la masa asa ca ma asez langa ei si incepem sa vorbim despre subiecte clasice – de unde suntem, pe unde am venit, de-astea. Toate acompaniate de gesturi largi, rasete si bineinteles, mima. Dupa vreo 2-3 minute doamna intra in popota acolo si ma ia la rost. Nu inteleg mare lucru in afara faptului ca ma ridica de la masa si militarii incep sa rada. Ies din sala in spatele ei si cotim la stanga, catre ultimul bungalou din sir. Inauntru si ce sa vezi? VIP lounge frate. La o masa rotunda de lemn, stilul chinezesc cu “etajera” de-aia rotativa in mijloc. Aici stateau seful, Adi si sotul doamnei cu copilul mic si inca un baiat de vreo 17 ani. In jurul mesei niste obiecte de mobilier si décor ce nu prea aveau legatura cu locul – doua fotolii destul de confortabile, o biblioteca de lemn si niste chitari traditionale. Ne asezam cu totii la masa, incep iar discutiile, ne-a povestit doamna ca acolo este o fabrica de caramizi iar intr-adevar, lucratorii sunt soldati. In mod bizar insa, tatal sau nu are nici o treaba cu armata. Nu am continuat pe firul acesta narativ 🙂 Dupa inca ceva timp, copiii pleaca la somn iar o luam si noi din loc spre “cazarea” noastra felicitandu-ne in gand pentru decizia luata sa stam aici. Acolo, la fabrica de caramizi, a fost cea mai groaznica cazare la care am stat vreodata: paturile ruginite, mizerie cat cuprinde inauntru, gemuletul nu se inchidea bine, usa nici atat, becul statea spanzurat in ceea ce parea improvizatia facuta de proverbialul Dorel. Pe de alta parte, genul acesta de oameni care te culeg de pe strada si impart bucurosi cu tine putinul lor – fie ca este o sticla de apa, o bere sau un pepene – te marcheaza. Cu siguranta experienta aceea, drumul de la agonie la extaz nu o sa o uit prea curand. Cred eu ca undeva, ceva s-a schimbat la mine dupa noaptea dormita in “bungalou”, pe patul acela oscilant de arcuri.

In episodul viitor vom ajunge la Ulgii. Drumul va fi interesant, aventuri cu santuri, bagaje „lost and found”.

One Reply to “Episodul 13: Noapte la fabrica de caramizi”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.