Ne trezim mai devreme decat deobicei. Noaptea am dormit nesperat de bine avand in vedere conditiile si tantarii. Noroc ca nu-s obisnuiti cu Autan-ul romanesc, ne-au dat pace cat de cat. Un alt avantaj a fost ca era destul de rece si am putut sa dormim inveliti pana-n gat, daca era mai cald am fi avut o problema.
Uitandu-ma acum la track observ ca locul in care am dormit, langa fabrica de caramizi este la un respectabil 1171 de metri.

Odata iesiti afara ne intampina un soare minunat, nici urma de norii de seara si cine altul – “Gav-gav”, catelul locului. Un puiandru plin de energie si cu chef de joaca. Nu prea ne-a nimerit pe noi in starea in care eram de obositi insa nu am putut sa nu ne jucam nitel cu el

Dupa ce l-am potolit nitel pe Gav-Gav, mergem sa scoatem in cea mai mare liniste motoarele din garajul incuiat – primisem de la tatal doamnei un lacat si o cheie sa ne incuiem containerul. Ne echipam, strangem bagajele si dam cu ochii de sotul doamnei care iesise cu copilul cel mic afara.

Ca sa incepem ziua in stil, tragem motoarele in fata usii bungaloului nostru, azi aveam sa ungem lanturile! Ca un facut insa, cand aduc motorul meu (le-am scos din container impinse), din toata curtea aia imensa, gasesc de cuviinta sa parchez fix la jumatate de metru de motorul lui Adi. Urcam motocicletele pe cricurile centrale, ungem lanturile sub privirile aprobatoare ale sotului doamnei.

Cand terminam operatiunea, ne luam “la revedere”, multumim frumos pentru ospitalitate si gazduire. Adi da motorul sau jos de pe cric si se urca. Eu intru in spatiul de 50 de cm dintre motoare si incerc sa fac acelasi lucru – sa cobor motorul „din pom”, de pe cricul central. Fatalitate insa.. motorul o ia nitel spre dreapta… in primele zecimi de secunda nu a fost motiv de panica. Eu insa, cum stateam aproape lipit de crash bar nu am avut putere sa il tin asa ca zdrang! – dau cu motorul pe jos. Incepem sa radem, Adi muta motorul mai in fata, ridicam KTM-ul cu lantul proaspat uns.. in fine.. am inceput ziua bine, oare ce va urma?

Plecam asadar de la fabrica de caramizi si o luam spre nord-vest, planul de astazi era sa parcurgem aproape 300 de kilometri pana la Ulgii unde vom prinde festivalul Naadam. De la Ulgii pana la granita cu Rusia mai sunt vreo suta de kilometri iar noi mai aveam o gramada de zile ramase din viza de Rusia. Puteam sa o lalaim pe unde ne place, aveam extra zile si pentru Pamir daca vom avea probleme tehnice pe-acolo sau va fi vremea neprielnica.
Ce sa va zic, eram super beton cu planurile, nici misiunile Apollo nu au fost asa bine planuite ca tripul nostru!

Drumul pana la Ulgii a fost si el foarte frumos – am inceput cu vreo 30 de kilometri de asfalt, apoi aproape 200 de off, ca sa terminam cu inca vreo 60 de kilometri de asfalt inainte sa intram in Ulgii.

Primul oras in care am intrat dupa ce am plecat a fost Khovd. Oras mare, civilizatie, cu asfalt, semafoare, baruri, cluburi de noapte si sala de jocuri. Din pacate, la ora aceea, sa fi fost 9-10 dimineata, toate erau inchise. De inteles in cazul cluburilor si a barurilor, insa nu era deschis absolut nimic, nici macar un loc unde sa bem o cafea pe marginea drumului, nimic nimic.

Plecam dezamagiti din Khovd si incepem offroadul. Peisajul redevine muntos, in acea zi am urcat pana pe la 2600 de metri. Am mers in mare cam in acelasi stil ca si ieri – ba pe drum, ba pe langa drum. La un moment dat eram atat de „pe langa” incat cautam drumul offroad taind „peisajul” pe de-a dreptul.
A trebuit sa ne urcam pe niste dealuri mai inalte sa il gasim, de la inaltimea “campiei” nu se vedea nimic.

Era frumos si sa mergi asa fix prin the middle of nowhere doar cu o directie generala, nu ma intelegeti gresit, insa:

  1. Trebuia sa navighezi cu grija printre bolovanii ce au revenit odata cu relieful muntos
  2. Au revenit si ravenele, dura prea mult sa le negociem pe fiecare in parte. La inceput era frumos si adauga la simtul de aventura sa iti cauti drumul insa dupa cateva zeci de minute cautand un punct de trecere ni se cam luase de mers in sus si-n jos

La un moment dat am oprit, nu mai stiu de ce, fie mi se miscase telefonul in suportul de pe bord, fie voiam sa cobor parbrizul pentru ca se incalzise. Fatalitate insa… nu am luat in calcul ca am oprit pe o mica mica miiiiiiiica rampa acoperita cu niste pietris care nu era atat de compact pe cat parea. Cand dau sa plec ce sa vezi? TKC-ul 80 ma ajuta nitel, inainteaza vreo jumatate de metru dupa care dau de un bolovan sub care era ceva nisip sau pietris si se ingroapa. Adi era la vreo 50 de metri in fata. Ma vede ca stau pe loc cu motocicleta dreapta si imi face semn “hai” neintelegand ce astept.

Cand se intoarce si na belea.. motocicleta nu se mai urnea, atat de ingropata era. Am incercat sa o impingem, apoi sa ma dau jos sa o impingem, sa fac balans, nimic nu mergea. Colac peste pupaza acum se ingropase si mai tare, nu mai mergea nici inapoi, in josul rampei.

Pana la urma o “culcam” pe o parte – singura data cand am culcat motocicleta voluntar. Am bagat niste bolovani in groapa lasata de roata astfel incat atunci cand am ridicat motocicleta, roata spate in loc sa fie afundata in groapa statea pe bolovanii cu care o umplusem.

In fine, scapam de-aici si ne continuam drumul. Am mai continuat pe “carari de munte” spre lacul Tolbo. La un moment dat mergeam aproape paralel, pe carari diferite. Drumul era frumos, cu foarte putin washboard, nisip aproape deloc. Genul acela de drum la care tinzi sa nu mai fii asa 100% atent mai ales cand in departari ai atatea lucruri interesante de vazut. Nu cred ca aveam mai mult de 50-60 km/h, cand, fix pe unde mergeam apare un fel de sant bine camuflat. Nu era foarte lat, de maxim 50 cm sa zic insa destul de adanc. Cand il vad sar pe frane insa imi dau seama ca nu am cum sa opresc pana in el si nu am nici pe unde sa il ocolesc. Daca intram in el pe frane garantat nu iesea bine nici pentru mine, nici pentru furca. 

Nesperat, exercitiile de sarit borduri imi vin in ajutor. Tin fata franata, dau in jos o viteza si chiar inainte de sant las frana si ii dau putin gaz. Rezultatul a fost ca roata fata s-a ridicat si a sarit peste sant. Spatele a protestat nitel insa am trecut cu bine.

Adi nu a observat nimic pentru ca era la dreapta si putin in fata, pe alt drum. Dupa “zguduiala” asta am simtit ca motocicleta trage nitel intr-o parte.
Fix la fel mi s-a intamplat dupa incidentul cu bariera Mongoleza. Atunci, ghidonul se miscase putin intr-o parte si trebuia sa il tii putin la dreapta ca sa mergi drept. Treaba asta are o rezolvare foarte simpla deci nu aveam absolut nici un stress, eram asa fericit ca am sarit santul incat nici nu am oprit sa rezolv cu ghidonul, eram total relaxat. Am mai continuat deci fara sa bag in seama treaba asta.

Iaca vine si prima pauza de dupa incidentul asta. Ma dau jos si ce sa vezi? soc si groaza. Cutia de pe partea stanga lipsea. Mi-am dat seama imediat de ce: de dimineata, nu am strans pana la capat incuietorile cutiilor. M-am gandit ca daca imi scapa motocicleta, cutiile sa se poata desface mai usor, fara sa fortez incuietorile de plastic.

O luam inapoi, spre locul “evenimentului”. Nu v-am spus: in acea zi, mai in spate veneau vreo 2 masini, mergeau in sceeasi directie cu noi. Acum, cand mergeam inapoi spre sant, vedem masinile venind spre noi, din directia opusa. Una din masini ne da flashuri, claxoane, veselie mare. Adi o ia spre ei, si ce sa vezi? Oamenii gasisera cutia si o luasera cu ei.

Toate bune si frumoase, numai ca se pare ca oamenii tocmai consumasera ultimele picaturi din sticla de vodka cu eticheta albastra. Aveau nevoie de ceva bani sa isi mai ia alta. Si daca nu-s bani, macar un cadou sau un suvenir voiau. Situatia risca sa devina mai tensionata, astia se dadusera jos din masina, in spate a mai oprit inca o masina – aparent mergeau impreuna.

In fine, montam cutia si o luam din loc repejor. Dupa cativa kilometri mesterii ne ajung si vin langa noi facand semne pe geam. O lasam mai incet, iesim de pe drum si intr-un final scapam de ei.

Pe seara ajungem la Ulgii, capitala provinciei Bayan-Ölgii si tragem direct la Blue Wolf Ger Camp. Frumos aici – la intrare in “camping” treceai printr-o curte ce servea pe post de parcare dupa care intrai intr-o alta curte, pazita, unde erau – cam inghesuite ce-I drept – vreo 10 iurte. Iurtele – regulamentare, curatele, cu 2 paturi insa fara prize.

Planul initial era ca aici, la Ulgii, sa ramanem cateva zile, pana vin cauciucurile. Inainte sa plecam de la UlaanBaatar am vorbit cu tanti de la Oasis sa ne trimita cauciucurile de strada cu un autobuz aici – nu avea rost sa le caram dupa noi. Ce sa mai, eram bine-bine pe toate planurile. Viza de Rusia era valabila pana pe 23 Iulie deci timp suficient cat sa ajungem la granita ruso-khazakha si sa intram in Khazakhstan. V-am zis, nici misiunile pe luna nu au avut parte de asa planuire minutioasa.

Ziua urmatoare aveam sa mergem la stadion, incepe Naadam-ul, sarbatoarea principala a Mongoliei. Citisem printr-un ghid inainte sa plecam ca ideal este sa prinzi festivalul undeva intr-o capitala de provincie, nu la UlaanBaatar. Aveau dreptate oamenii – din ce am vazut la TV, in UlaanBaatar era un mega stadion iar actiunea se desfasura undeva spre interiorul terenului de fotbal, foarte departe de publicul spectator. Aici insa, ne-am putut apropia de parada, de luptatori, de dansatori si partea ce mi-a placut cel mai mult – de backstage, va povestesc in episodul viitor cum a fost.

Pe langa partea de festival, in episodul viitor ne vom lovi si de niste probleme tehnice. In alta ordine de idei, probabil v-ati dat seama pana acum ca urmeaza ceva dubios din moment ce tot bat apa-n piua cu cat de bine stam cu programul – zilele ramase si incadrarea vizelor. Va urma deci, un moment „Kodak” – adica de-ala de ne lasa „ca la poza”, vorba reclamei 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.