Ne trezim dis-de-dimineata – azi va fi o zi plina. Ieri, dupa ce ne-a trimis un tirist pe un drum gresit a trebuit sa schimbam planul asa ca o vom lua spre Gurvantes. 246 de kilometri nu pot fi atat de grei. Harta de mai jos e corecta, daca va da cu virgula cititi in continuare 🙂

Prima oprire a zilei – unde altundeva decat la benzinarie. Stiam deja unde este, am trecut ieri pe langa ea la intrarea in sat. O luam printre niste case, vizitam partea buna a Bayandalai-ul cum ar veni. Ajungem in scurt timp la benzinarie unde deja alimenta o masina diesel. Termina masina, pleaca, ne vine randul. Va dati seama deja ca urmeaza sa se intample ceva.. Bayalandai-ul nu ne va lasa sa plecam asa usor. Tragem la pompa, bagam pistolul in rezervor incepe pompa sa uruie – semn ca pompeaza benzina. Uruitul prietenos nu a durat mai mult de 2-3 secunde si o liniste apasatoare s-a asternut peste pompa ruginita. Mai „bagam o fisa”, porneste din nou insa iar, dupa cateva secunde ia pauza. Vine doamna de dinauntru, face niste pasi de „Level 1” troubleshooting, scoate un fel de recipient in care verifica daca „vine benzina” dupa fiecare pas din „manualul micului benzinar”. Intr-un final, se declara invinsa si abandoneaza. E timpul sa apeleze la un mecanic „Level 2” asa ca suna „un prieten”. Dupa ce a incercat diverse lucruri cu telefonul la ureche inchide suparata. Acum ne era clar ca e groasa… pompa tot nu coopera iar pe noi ne-a invitat doamna la umbra. Soarele incepuse sa dogoreasca si se parea ca mai era de asteptat. Dupa vreo 30 de minute vine un pickup „de interventie” probabil la fel de vechi ca pompa insa cu un mecanic priceput si scule. Tacticos, omul scoate trusa. Aparent, in ochii mei de amator in troubleshootingul pompelor de benzina de pe vremea celui de-al doilea razboi mondial, mi se pare ca face fix la fel ce a facut si doamna. Ca prin magie insa, uruitul pompei porneste in uralele celor care se adunasera la coada sa alimenteze. Umplem rezervoarele cu mare nerabdare, ne luam „la revedere” de la tanti si de la cei de la coada si plecam spre capatul celalalt al satului, spre Gurvantes. Nu stiu de ce, intotdeauna mi s-a parut ca „Gurvantes” suna frantuzesc, asociez numele asta cu „Cei trei muschetari” decat cu nisip si desert.. in fine. Drumul „asfaltat” al satului se termina – cum altcumva – decat intr-un mal de pamant. Malul acela delimiteaza intinderea galbena, aparent nesfarsita, de lumea civilizata, cea cu mancare, bere rece si pompe de benzina din al doilea razboi mondial. Plini de elan muncitoresc luam desertul „in piept” si intram pe drumul ce aparent se continua in spatele „malului” de pamant. Intr-o prima faza drumul era „beton” – o combinatie de pamant batatorit acoperit de un strat mic de nisip. Dupa cativa kilometri insa povestea s-a schimbat. Drumul a devenit din ce in ce mai „salbatic”.. adio strat tare, de acum era nisip. La inceput nu era nasol, stratul de nisip era rezonabil, punctat din loc in loc cu fasii de vreo 15-20 de metri de nisip putin mai afanat. Pe masura ce inaintam insa fasiile astea au devenit din ce in ce mai lungi si mai dese. Nici asta nu era o tragedie la urma urmei, opreai – puteai pleca. Dupa cateva experiente de-astea de „stop and go” insa, gandul imi zbura la Diana si Florin ce au fost in jurul lumii in 2016-2017. La un moment dat, din cauza nisipului si a faptului ca s-a supraincins, ambreiajul a cedat (povestea lor aici: http://worldride2016.com/en/uncategorized/mongolia-disperarea-si-teama-te-insotesc-permanent/ ) Cu imaginea lui Florin cu motocicleta dezmembrata in gand si cu informatiile dintr-un filmulet pe care il vazusem mai demult pe Youtube de „cum sa pleci de pe loc pe nisip” porneam magareata patinand cat mai putin ambreiajul. Tehnicile descrise in filmulet nu a prea au mai contat cand relieful a inceput sa devina mai „valurit”. Nu erau dune sau panta foarte mare, doar niste delulete lungi dar acoperite cu nisip destul de adanc. Daca opreai acolo tough luck, trebuia sa intorci, sa o iei la vale si sa mai bagi o fisa. In acest „peisaj” va dati seama ca drumul pe care mergeam noi respecta aproximativ spre deloc track-ul de pe GPS. Acesta din urma devenise orientativ, ce era in teren determina ruta pe care mergeam. Ca si paranteza – ne-a spus un nene care era logica cu drumurile astea compuse din mai multe rute paralele: cand vine sezonul ploios unele din „track-urile” astea se inunda. Atunci solutia este pur si simplu sa o iei pe langa si practic sa croiesti o noua carare. Navigarea se face in functie de decor si dupa punctele fixe. Culmi din departare, cate o linie electrica, toate sunt landmarkuri pentru localnici si ii ajuta sa se orienteze. Cand se nimeresc doua masini una dupa alta la fel, cea din spate o ia pe alta ruta astfel incat sa nu mearga in „trena de praf” a celei din fata. Revin – nefiind obisnuiti cu metodele locale, noi alegeam „la ghici” – pe unde vedeam mai multe urme de masini pe-acolo o luam. Treaba asta mergea de cele mai multe ori insa unele din drumurile „populare” treceau prin zone cu destul de mult nisip. Asta nu-i o problema pentru masini – majoritatea prin zona asta erau Jeep-uri vechi sau destul de inalte – insa noua cu vacile incarcate ne cam dadeau emotii. Dupa o vreme de inotat, de mers in zig-zag si de negociat trasee un lucru devea din ce in ce mai clar. Ritmul cu care avansam facea ca sansele sa ajungem in aceeasi zi la Gurvantes sa scada din ce in ce mai mult. Oprim asadar si convocam Consoliul Executiv. Argumentele pro/contra au fost cam asa:

Contra:

  • era foarte cald, disconfortul termic este mare
  • viteza cu care inaintam era mica, ventilatoarele motocicletelor vuiau incontinuu
  • nu avem umbra deloc sa ne odihnim, si situatia nu se va imbunatati in curand. La momentul acela era ok insa dupa cateva ore de mers prin soare fara pic de umbra situatia era probabil sa se deterioreze rapid
  • sunt 200 si ceva de km prin desert, teoretic autonomia motocicletelor ne permitea fara emotii. La regimul acela de mers consumul creste foarte mult. Daca dam
  • motoarele pe jos si mai curge benzina situatia risca sa devina roz

Lucruri bune:

  • avem apa si ceva mancare. Si nu orice fel de mancare, ci mancarea pe care o dadea Gengis Khan ostasilor, the real deal:
Argumentul decisiv cred ca a fost altul – dat fiind faptul ca traseul asta fusese „incropit” cu o zi inainte nu stiam cum este drumul pana la Gurvantes si nici cel de dupa. Riscul era deci sa o lalaim aiurea prin desert mai mult decat aveam alocat initial si – partea care pe mine ma stresa la maxim – riscam sa depasim perioada de valabilitate a vizei de Rusia. Dupa cum v-am povestit, eram la limita cu viza aceasta adica trebuia sa iesim din Rusia cu o zi inainte sa ne expire. Daca ratam data aceea era nasol rau de tot, rusii nu se joaca de-a viza. Dupa o discutie scurta inconjurati de o mare de nisip, Consiliul Executiv a luat decizia cu unanimitate de voturi.. dupa vreo 30 de kilometri urma sa facem cale-ntoarsa pana la UlaanBaatar si sa continuam de-acolo spre Mongolia Centrala. De unde eram pana la UlaanBaatar erau vreo 700 de kilometri. 700 de kilometri insa pe care stiam insa ca putem sa ii facem intr-o zi versus vreo 200 si ceva pana la Gurvantes plus inca vreo 300 de acolo spre Mongolia Centrala despre care stiam ca-s grei si ca mai mult ca sigur vor genera intarzieri. Dupa ce v-am plictisit cu detaliile logistice urmeaza surpriza.. cand am facut cale-ntorsa spre Bayandalai, evident ca nu am mai nimerit aceeasi ruta pe care venisem. „Track-ul” pe care am mers inapoi, desi doar la 10-20 de metri mai in lateral decat cel pe care am venit a fost mult mult mai lejer. Ne-am intalnit mai tarziu cu un alt calator, Leo din Franta, care mergea pe un Royal Einfield de 500 cmc care ne-a aratat ce ruta a urmat el prin desert. Ajutat de un alt francez cu un Jeep a reusit sa traverseze insa total prin alt loc decat noi. Relatarea lui insa ne-a convins ca am luat decizia corecta sa ne intoarcem. Drumul inapoi spre UlaanBaatar a fost ultra plictisitor. Am ocolit benzinaria la care am alimentat mai devreme – aparent mecanicul facuse treaba trainica – totul mergea „ca uns” acum. Dupa ce am trecut de Bayalandai am vazut ceva ce cred ca numai in Mongolia cred ca exista… Din cauza ca drumul care intra in Bayalandai era in lucru, cisterna care aducea benzina ocolea si drumul „principal” si varianta ocolitoare din cauza ca nu putea urca panta abrupta ce le unea. Asa ca ditai cisterna taia campia „offroad”, de-a dreptul, ridicand un nor imens de praf in spate. Ne facem cruce si scuipam in san. „De-asta nu cumpara lumea camioane second hand din Mongolia” zic in gand… Cand am ajuns la cealalta portiune in lucru, am avut noroc cu o „masina mica” in fata care ne-a aratat un „artificiu” – a ocolit pe langa drum si a reusit sa ajunga pe asfalt pe langa santul despartitor. Asa am ajuns toti 3 pe asfalt si am evitat portiunea de nisip. Am ajuns din nou la cafeneaua unde am mancat prima oara sleiti de foame 🙂 Doamnele nici nu ne-au mai aratat ce au, eram deja de-ai casei, ne-au pus direct doua portii.. salata orientala cu orez – delicioase. Pe inserat, dupa vreo 8 ore am ajuns la UlaanBaatar si am tras direct la Oasis. Aici se schimbase total atmosfera.. erau mult mai putine motociclete decat inainte insa parcarea masinilor era plina ochi. Ce nu se schimbase era atmosfera de carnaval, fix la fel ca si inainte – parca era circ acolo in parcare. Tot felul de jeep-uri mai mici sau mai mari, camioame adaptate de offroad, masini utilitare carosate, diverse tipurile de campere, care mai decare mai colantate si cu mai multe stickere. Iar steagurile si bannerele cu harti faceau o placere sa te plimbi pe langa ele sa citesti pe unde au fost, unde se duc si ce planuri au. De proprietari nu mai zic – erau mai mult decat bucurosi sa iti arate ce modificari au facut si sa impartaseasca vestile despre starea drumurilor. O atmosfera cum nu am mai intalnit… Parcam sub sopronul de motociclete unde nu avuseseram loc data trecuta si suntem intampinati cu surprindere de gazda „Oh – whay are you back?” Adi isi inghite cu greu raspunsul „Because we like your schnitzels”, gasim loc sa ne cazam – in aceeasi camera, facem un dus si coboram la o bere cu „noii” turisti. Noaptea ne prinde, cum altcumva decat cu niste harti in fata si cu kitschen passport-ul pe cale sa se umple.

One Reply to “Episodul 11: Aventura cu motocicleta in desertul Gobi”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.