Episodul 4: Ziua plecarii | primele provocari

Ziua de dinaintea plecarii, T-1 cum ar veni. Totul este impachetat, cauciucurile de rezerva si cutiile asteapta cuminti in sufragerie incarcate cu tot ce trebuie. Le iau pe rand si le duc la motocicleta, maine dimineata cand o iau din loc vreau sa nu mai am nimic de carat 🙂 Primele pe care le prind sunt cutiile laterale. Cauciucurile urmeaza. Planul este sa le pun pe amandoua in spate, asa cum am facut cand le-am cumparat. Ce sa vezi insa? din cauza ca acum am si cutiile laterale configuratia asta nu mai merge 🙁 Varianta pe care am mers a fost sa las cauciucul fata in jurul top-case-ului (avea raza mai mare intra) si sa prind cauciucul spate de crashbar. O solutie cat de cat.. In ziua plecarii ne trezim intr-o dimineata mohorata.. macar nu ploua, se putea si mai rau. Marina vine cu mine sa imi deschida poarta, ultimele imbratisari.. nu ne vom mai vedea doua luni… niciodata de cand ne cunoastem, de peste 10 ani nu am mai stat atata timp fara sa ne vedem. Scot motocicleta din garaj.. ma bucur in gand ca Marina s-a dus sa deschida poarta si nu vede cum ma chinuiesc sa intorc vaca incarcata ca un magar. Ma urc, rabatez cricul si o iau spre poarta. Soc si groaza.. din cauza cauciucului prins in lateral motocicleta se comporta ca un vapor in deriva. Tin minte ca m-am gandit atunci „Frate, nu ajung nici pana la granita asa” 🙂 Urma sa ma intalnesc cu Adi la iesirea din Bucuresti spre Giurgiu de unde niste prieteni aveau sa ne conduca pe „ultimul drum” (Multumesc baieti). Pana la benzinarie insa m-am obisnuit cu motocicleta debalansata, singura chestie deranjanta era ca atunci cand opream trebuia sa iti modific putin echilibrul, dupa ce prindeam putina viteza si schimbam a 2-a nu mai era asa nasoala senzatia. Finalul primei zile avea sa ne prinda in Turcia, aveam in plan sa trecem de Istanbul si sa oprim la Bolu, cam la 1000 de kilometri de Bucuresti. Drumul avea sa fie cum era si de asteptat: ultra plictisitor. Macar eram odihniti si stiam cum avea sa fie – pana la granita Georgiei cu Rusia am ajuns si anul trecut cand am facut „Turul Georgiei„. Am ajuns la Bolu uzi leoarca.. ne-a prins chiar inainte sa ajungem o ploaie „cu bulbuci” ce nu parea ca se va opri prea curand asa ca am mers inainte spre cazare. Cand am ajuns, am parcat motocicletele si tare-am fi dorit sa marcam finalul primei zile de concediu cu o bere cat mai rece. Surpriza insa.. in Turcia era Ramadan, asta inseamna ca nema alcool. A trebuit sa ne multumim cu niste apa minerala luata de la bar. Romanasii prevazatori insa nu raman „pe uscat” asa usor. Inainte sa plec am cumparat o canistra de benzina de plastic (10L) – pentru zilele negre de mers prin pustiu. Cum era noua canistra si preconizam sa aven nevoie de ea tocmai in indepartatul Uzbekistan am decis sa nu o iau goala… 5L de vin pana la urma nu strica. Ne instalam rapid in camera, pornim aragazul, atarnam pe unde se poate echipamentul la uscat, 5 minute mai tarziu carafa regulamentara era plina ochi cu vin „Nicu” si gheata. A doua zi dimineata o luam din loc devreme, seara trebuia sa ne gaseasca in Batumi, la alta mie si ceva de kilometri departare. Cum – necum GPS-ul se incapataneaza sa ne puna sa iesim din Bolu pe un drum dubios de offroad ce taia niste dealuri din spatele orasului. Dat fiind ca ploua de cateva zile am dat si de un rau umflat pe care a trebuit sa il traversam.. primul „river crossing”. Alte ore plictisitoare mai tarziu intram in Batumi si mergem la „Old town” – un hostel in spatele unor blocuri pe care ajungi printr-un gang dubios. Locatia insa este ideala – ne aflam fix in centru, langa cladirea futurista pe care fostul presedinte al Georgiei, Mikheil Saakashvili, o vroia biblioteca. Din pacate cladirea a ramas nefolosita. Macar exteriorul arata frumos. O luam la pas prin oras si ajungem – culmea – la un restaurant unde am oprit si anul trecut, aparent este printre cele mai cunoscute din Batumi. A treia si a patra zi trebuia sa le petrecem tot in Georgia, viza de Rusia urma sa inceapa in doua zile. Plecam din Batumi si o luam spre Tbilisi. Din intamplare gasim piateta unde am oprit intr-o dimineata anul trecut pe cand incercam sa gasim un service moto unde sa reparam franele lui Adi. Intram inauntru, gasim wifi sa rezervam cazarea, bem cea mai artificiala limonada 100% naturala, o trada culoarea verde aprins :). Ne cazam la acelasi hostel unde am stat anul trecut – ieftin, curat, cu o curticica unde sa lasam motoarele. Iesim sa vedem ce e primprejur. Nu dam bine coltul si ce sa vezi.. hotelul nostru era fix langa o alee pietonala cu baruri pe o parte si alta, un fel de Centru Vechi din Bucuresti. Anul trecut nu am nimerit-o :)) Dam o tura, evaluam toate terasele de pe straduta si tragem la o terasa cu bere artizanala. Adi il suna pe un prieten de-al sau – urma sa ne intalnim seara la o carciuma. Bem aici cateva beri, luam un taxi si ne indreptam spre centru unde trebuia sa ne intalnim cu prietenul lui Adi. Ajungem la un hotel ultra fancy la al carui ultim etaj se afla terasa cu pricina. Ne astepta deja un prieten al prietenului lui Adi. Ajung si baietii, incepe distractia, bem un vin absolut genial – Tsinandali 2013 Special Reserve. Dupa cateva ore oamenii incep sa plece, noi mai stam nitel sa aprofundam vinul georgian. Pana la urma se inchide restaurantul, zice-se defapt ca s-a inchis casa de marcat. „Protestam” si intr-un final ne invoim cu baietii ca plecam insa nu cu mana goala.. mai vrem o sticla de-asta magica. Accepta imediat, casa de marcat se repara magic, marcheaza sticla, la revedere, drum bun! Urmatoarea zi, o luam spre nord, spre granita Rusiei, urmand sa inoptam la Stepantsminda, la vreo 20 kilometri de punctul de frontiera. Pe drum luam si o amenda de 50 GEL (echivalentul a vreo 80-90 RON), depasisem cu vreo 20 km/h viteza pe acel sector de drum. Ajungem asadar la Stepantsminda, oprim in „centru” sa mancam, pornim Bookingul si rezervam un guesthouse. Gasim destul de greu cazarea, parcam motocicletele si ne apucam sa despachetam. Atunci am cunoscut doua cupluri de japonezi ce se aflau intr-o calatorie de un an in jurul lumii. Fara nici un traseu fix, urmau sa decida din aproape in aproape unde sa mearga si ce sa viziteze. Dupa ce ne instalam, intram in vorba cu noii nostri vecini, intai cu minunata palinca de Sibiu, „Varu”, apoi cu „Nicu” (Nicu este vinul pe care l-am luat din Romania, numit dupa creatorul sau). Se amuza teribil japonezii pe seama faptului ca pe canistra cu vin sunt tot felul de mesaje care mai de care mai inspaimantatoare „Warning”, „Danger” si asa mai departe. Ciocnim un pahar si Adi si cu mine o luam la pas spre oras. Pe drum dam de niste tonomate la care poti plati taxe, impozite, reincarca telefonul si ce sa vezi – poti plati amenzi rutiere 🙂 Ne ajuta un om sa navigam prin meniu, tot sistemul super civilizat.. introducem seria amenzii luate cu cateva ore mai devreme, apare pe ecranul de confirmare numele tau, alte date de pe amenda, suma de plata, bagi banii in „tonoamat”, iese chitanta si asta e. Nu tu drumuri aiurea la Taxe si Impozite, nu tu stat la ghiseu, nu tu trimis copia dupa chitanta la Politia Rutiera, nu nimic. WOW. Mergem mai departe si ajungem la o „taverna” care avea cateva stickere pe usa – semn ca pe acolo au mai trecut calatori, comandam de mancare si o sticla de vin Tsinandali 2015 dar care nu are nici o treaba cu ce bausem la Tbilisi. Adi descopera ca localul are si o terasa in spate asa ca ne relocam langa trei rusi galagiosu. Mai tarziu urma sa aflam ca era ziua unui dintre ei, a lui Aleksander. Nu stam 10 minute ca apar si japonezii nostri. Long story short, in nici jumatate de ora era mare petrecere pe terasa.. noi, cu japonezii si cu rusii ii cantam la multi ani lui Aleksander, apoi canta fiecare pe limba lui, s-a baut si bere, si vodka si shot-uri de cha-cha – o bautura alcoolica georgiana. Japonezii au plecat destul de devreme, aveau in plan pentru a doua zi sa urce be jos pana la Gergeti Trinity Church (best of luck with that), ramanem noi cu rusii, rand pe rand se duc si ei la somn, semn ca incepusera devreme sarbatoarea. Dupa ce s-au dus si rusii la somn ne imprietenim cu niste georgieni de la o masa dinauntru. Incepe a doua parte a petrecerii insa se inchide carciuma. Dupa ceva vreme doamna patron decide ca e vremea sa traga zavorul si ne da pe toti afara pe terasa (unde se cam lasase gerul). Dupa alte vreo 20 de minute timp in care a facut curat inauntru ne anunta ca inchide si terasa si ne pofteste pe toti afara. Georgienii, draguti, se ofera sa ne duca cu masina pana la cazare.. nu era foarte departe insa era pe la marginea orasului pe un deal destul de abrupt asa ca acceptam bucurosi. Pe la mijlocul drumului, cum stateam noi inghesuiti ca sardinele in masina, un Mitsubishi Delica cu 7-8 locuri (o masina 4×4 asemanatoare cu un Damas) doi dintre ei se iau aparent din senin la harta. Lucrurile escaleaza repede de la schimburi de replici cand unul ii da cu o sticla in cap celuilalt si ii face ditai taietura pe frunte. Masina se opreste, ne dam toti jos ca se luasera astia la capace in masina, se dau jos si beligerantii. S-au alergat ei nitel pe-acolo, au dat si cu ceva pietre unul dupa altul (din fericire nu s-au nimerit). Pana la urma se mai ciorovaiesc o perioada, tinuti pe rand de prietenul lor Nika (luptator MMA) care ne asigura ca nu e nimic grav, „asa fac ei dar se impaca” si usor usor conflictul se aplaneaza. Nu stiu ce aveau de impartit, probabil o problema mai veche avand in vedere cat de repede au escalat lucrurile. Important e ca acum sunt din nou prieteni iar noi am ajuns acasa. O zi plina. Din ziua a patra lucrurile urmau sa se schimbe. Pana aici la Stepantsminda „am mers pe drumul batut”. Stiam in mare cum este, recunosteam bucati din drum, locuri cunoscute, „uite benzinaria unde am oprit cu fetele” si asa mai departe. De acum urma sa intram in mama Rusie, se termina cu gluma, acolo oamenii sunt rai, soferii dementi (toata lumea stie celebrele filmuletele cu accidente in Rusia) iar de politisti nu mai zic. Ne trezim de dimineata, cum altfel – pe ploaie. O luam agale spre granita sfidand cele 6-7 grade din termometru. Ajungem la granita si surpriza – stickerul cu „Vstromania” – grupul nostru moto este inca acolo, pe stalpul de langa partea georgiana a vamii. Facem rapid cateva poze si plecam. Pe partea georgiana formalitatile decurg rapid. Stampila pe pasaport si „La revedere!”. Si pe partea ruseasca parea sa mearga totul bine la inceput:) Parcam motocicletele langa primul ghiseu. Inauntru, o vamesa blonda cu ochi albastri ne ia pasapoartele, verifica viza, ne face poze si ne pune sa asteptam. Asteptam noi ce asteptam pana suntem preluati de un alt vames care ne pune sa mutam motocicletele spre iesirea din vama rusa. Plini de sperante ca aproape am scapat ne conformam rapid. Nici nu luam castile de pe motoare convinsi fiind ca suntem cu un picior in Rusia. Ne ia binisor vamesul nostru si ne duce intr-o cladire fix in directia opusa de motociclete. Dupa ce intram ne lasa intr-un fel de hol de asteptare. Cand spun hol ganditi-va fix la un coridor cu 2 banchete lungi de-o parte si de alta unde asteptau deja vreo 10 oameni. Ne asezam acolo, asteptam cateva zeci de secunde cand se aude din buzunarul meu „GPS signal lost”. Rade toata lumea, haz general 🙂 Intram in vorba cu un Kazakh care vorbea engleza, omul astepta de 6 ore pe holul ala, venise cu un tur organizat, cu un autocar. Tot autocarul il astepta pe el. Niste armeni asteptau de 7 ore. Cineva venise cu taxiul sa treaca granita, si el spera sa fie rabdator taximetristul. De mentionat ca din momentul in care predai documentele vamesei blonde cu ochi albastri de la primul ghiseu nu te mai plimbi de capul tau prin punctul de frontiera, esti mereu insotit de un soldat sau de un politist. Unul din armeni, plictisit fiind se gandeste sa faca ceva miscare si iese de pe holul nostru spre usa de la intrare. Cum erau camere peste tot apare un politist care il informeaza cam rastit sa treaca inapoi in „celula”. Dupa vreo 2 ore de asteptat pe hol, plecasera si armenii, vine un „gardian”, ne ia pe noi doi si pe kazahul vorbitor de engleza si ne conduce la etaj, intr-un birou cu un politist la un calculator, urmeaza interviul. Intrebari despre noi, familie, locul de munca, calatorie, motociclete, de ce si pe unde mergem, sunt toate notate meticulos. Din cand in cand suna si telefonul fix de pe birou.. omul nostru de la calculator raspundea. Probabil ca atunci cand punea telefonul inapoi in furca se stergeau si ultimele campuri din formularul pe care il completa la calculator pentru ca mereu relua ultimele intrebari. Dupa enshpe mii de intrebari, dintre care jumatate repetate sau puse sub alte forme ne da drumul. M-am simtit de parca as fi trecut un examen. Mergem la motociclete, totul era la locul lui, castile, camerele, tank bagurile, great success! Felicitari ca ati citit pana aici, v-ati cam plictisit de formalitatile vamii ruse, nu? Sunteti gata sa pornim in Rusia? Usurel, usurel, doar nu credeti ca ne-am urcat pe motociclete si am calcat sub roti pamantul rusesc! Nuuuuu.. acum urmeaza „customs control” si declaratia de import temporar pentru motociclete. In dublu exemplar (adica tre’ sa completezi acelasi formular de doua ori). O parte ramane la ei, pe celalalt exemplar primesti un sticker cu un cod de bare si trebuie sa o pastrezi ca pe sfintele moaste. Nu e bine s-o pierzi. Acum am terminat. „Pasim” in Rusia. Prima oprire – la un magazin de electronice sa cumparam un SIM card pentru Internet. Doar ca guess what? daca nu ai resedinta permanenta in Rusia (adica sa ai document de identitate cu o adresa ruseasca) n-ai voie sa cumperi SIM card. Noroc ca il gaseste Adi pe un binevoitor, ne cumpara el SIM-ul pe „buletinul” lui. Saru-mana patroane, sa-ti dea bunutul sanatate si tie si copilasilor. Cu Internetul activat, notificarile citite si – opulenta maxima – Google maps, o luam spre Elista. Intram in oras insa navigatia ne mai arata vreo 15km pana la destinatie. O fi mare orasul, mai stii? Traversam orasul si aflam ca stam undeva la periferie. Periferie as in aproape in oraselul celalalt, la vreo 10 km de centru. Trecand prin oras observam ceva ciudat, in Elista 80% din locuitori arata ca mongolezii. Si monumentele din oras au motive, cai, vulturi, un targ cu niste iurte, tare ciudat. In fine, ajungem in fata guest house-ului pe o strada „offroad” si il sunam pe Constantin, proprietarul. Cat asteptam intru in vorba cu niste vecini, mongoloizi bineinteles, care lucrau la o casa.. turnau niste ciment si intre doua lopeti imi dezleaga misterul mongoloizilor. Toti sunt cetateni rusi, vorbesc rusa si stau de generatii intregi in Rusia insa prin anii 1600 stramosii lor au emigrat din Mongolia din cauza conflictelor de acolo si s-au stabilit aici, in Elista. Intr-un final vine si Constantin, ne arata casa, totul foarte frumos, facem rapid un dus si ne duce spre oras. Oprim la o carciuma interesanta, „Afrika”. De unde pana unde Afrika in Elista mongoleza din Rusia n-am inteles 🙂 La plecare avem sa aflam cat de putin costa taxiul in Rusia, pentru 10 kilometri ne-a luat vreo 15-20 RON. Spasiba! Maine urmeaza sa ajungem la Volgograd (sau Stalingrad cum se numea pe vremea URSS).