După încercarea eșuată din episodul trecut sa traversam desertul iată ca încă o noua dimineața ne găsește la Oasis, in UlaanBaatar. Mâncam omleta regulamentara si băgam repede o cafea.
Planul de astăzi? urma sa o luam spre Mongolia Centrala si, speram noi, sa nu mai vina vorba de întors la UlaanBaatar in excursia asta. Spoiler alert – in câteva zile gândul sa mai mâncam o omleta la UlaanBaatar o sa apară pe agenda Consiliului Executiv la modul cel mai serios.
O luam din loc deci spre centrul Mongoliei, in direcția Kharkhorin – vechea capitala a ceea ce a fost odată Imperiului Mongol.
Spuneam in interviul de mai jos ca in Mongolia se construiesc drumuri la greu. Secțiunea aceasta de drum este una din cele construite recent. Petice de asfalt proaspăt turnat alternează cu bucăți de offroad pline de washboard si praf.
Strategia e simpla.. trebuie sa plănuiești atent bucățile alea de offroad pe care deobicei le vezi de la depărtare. De la câteva sute de metri vezi deja norii de praf din fata. Ideal ar fi sa nu ai pe nimeni in fata care sa iți ridice praful in ochi. Când vezi ca urmează offroadul asta e momentul sa te hotărăști- fie depășești blana, fie sa o lase mai încet cat sa nu fii depășit din spate si iei praf doar de la traficul de pe contrasens.
După câteva sute de metri vine din nou asfaltul si aerul curat si poți reveni la ritmul de dinainte.
Odată ajunși la marginea Kharkhorin-ului găsește Adi pe GPS un monument pe un deal. Monumentul, cum sa va zic, al penisului. Curioși sa vedem care-i mersul pe-acolo facem stânga, urcam 2-3 ace de par pe un deal si iată-ne in fata unui perimetru împrejmuit de un gard.
Singura persoana de-acolo era un băiețel pe la vreo 10-12 ani cu câteva mese pline ochi de suveniruri, trancanele, cuțite, chestii confecționate din os, toate prostioarele erau acolo, la el pe masa.
După ce am intrat si am dat o tura monumentului pe care îl vizitau in trecut superstițioșii si superstițioasele pe care nu prea ii găsea barza acasă si la ieșire dam o tura pe la masa băiatului. Dornic sa ne arate fiecare lucru ce face cânta la toate zdrăngănelile, ne spune la fiecare in engleza cum se numește, ca aia-I pentru bani, ca alea-s zaruri, ca ailaltă e cutiuța pentru tutun, in fine, ne face o prezentare a tuturor articolelor.
Plecam si ajungem in câteva minute la mânăstirea Erdene Zuu. Vorba este ca un Khan, impresionat de întâlnirea sa cu Dalai Lama-ul vremii, a decretat religia oficiala a Mongoliei budismul si a început construcția mânăstirii. Mănăstire vorba-vine, e ditamai complexul, vorba aceea – “Dai un ban dar cumperi
ceva frumos”. Legenda mai spune ca la construcție s-au folosit ca si materiale pietre de la ce mai rămăsese din vechea capitala, Kharkhorin. Are sens pana la urma, daca ai niște ruine lângă tine in curte ce rost are sa aduci alte materiale de la zeci sau sute de kilometri?
In fine, ajunși in bâlciul din fata mânăstirii găsim un loc de parcare. Deși bâlci, oficial era parcare însă locurile erau ocupate de zeci de tonete si magazinele ce mi-au adus aminte de acelea de pe Valea Prahovei, pe DN1.
Intram, luam bilet si o luam la pas prin diversele clădiri din interiorul zidurilor mânăstirii. Trebuie sa va mărturisesc, nu am rezistat mai mult de 10 minute. Am ieșit afara si l-am lăsat pe Adi sa facă turul.
Afara, am avut timp sa arunc un ochi pe la tonetele de care v-am zis. Toate prostiile erau de vânzare acolo, haine, blănuri, suveniruri, ornamente de tot felul, armuri tradiționale, măști, you name it. Pana la urma era un loc ideal, avea un vad foarte mare pentru ca mai la marginea parcării erau parcate autocare. Si, sa nu uitam, ca in orice bâlci mongolez ce se respecta, era nelipsitul vultur trist, ce stătea cocoțat pe un suport de lemn, cu lanțul legat de picior… părea a spune “Zâmbiți la poza va rog! ce ne distrarăm!”
Iese si Adi in câteva minute si ne continuam drumul pe “Varianta centrala”.
Paranteza mica. Ce e cu variantele astea? După cum ne spusese Thomas – un calator cu care ne întâlnisem la Oasis cu o zi înainte, exista practic 3 variante “mari” pentru a traversa Mongolia. Bine, sunt zeci de variante daca e s-o iei așa, dar ele pot fi grupate in 3 rute mari. Cea de “sud” – care este cea mai civilizata, asfaltata in mare parte, cea “centrala”, pe care am urmat-o noi de la UlaanBaatar la Kharkhorin si cea nordica – cea mai frumoasa dar la cat a plouase in ultima vreme era relativ impracticabila.
Continuam drumul spre vest deci. Ne simțeam deja ca si cum ne întoarcem spre casa. La urma urmei asta făceam, mergeam spre vest, spre București.
Drumul pana la cazare a fost in mare parte asfaltat, am alternat intre bucăți de 80-100 km/h si 40-50 pe bucățile “de legătura”. Peisajul pot spune ca a fost foarte interesant, unic chiar. Acea zi a fost singura zi in Mongolia in care am văzut copaci. Si nu 5-10 copaci răzleți ci păduri de conifere in toata regula – eram la munte ce sa mai.
Chestie interesanta.. Mongolia, ca si tara, se afla la o înălțime destul de mare. Chiar si in desert eram pe la 800-1000 de metri altitudine. Uitându-te de jur împrejur vezi doar câmpii si ocazional dealuri așa ca doar după ce te uiți pe GPS constați cu surprindere ca uneori ești la 1500-1700 de metri.
Când se așterne seara tragem la o cazare pe marginea șoselei, un loc fără pretenții. Nu am găsit nici bere rece, era doar calda si ceva mâncare. Cum n-a fost nici o petrecere prin apropiere si nici mega atmosfera tras pe dreapta necaracteristic de devreme. Seara neinteresanta, trecem mai departe.
Ne trezim așadar dis-de-dimineața si continuam drumul spre București. Ieșim din zona de munte, începe din nou peisajul Mongolez tipic – dealuri, câmpii si washboard-ul nelipsit. Pentru ziua aceea nu aveam un plan clar.. mergeam spre vest si vedeam unde înnoptam. Drumul a continuat o mica bucata pe asfalt după care a fost 100% offroad. Offroad superb.
In depărtare dealurile alternau cu niște vârfuri pitice, de jur împrejur câmpie verde, vremea minunata, soare cu niște nori prietenoși, a fost minunata ziua aceea.
Pe inserat ajungem la Songino, mereu am asociat numele asta cu ceva franțuzesc. Cum am intrat in sat am luat-o din greșeala pe o străduța lăturalnica. Ocolim noi stânga-dreapta, facem turul Songino-ului cum ar veni. Ajunși in centru dam nas in nas cu 3 motocicliști dubioși – 2 bărbați pe la 50 de ani si o doamna tot cam așa. De ce mi s-au părut suspecți? pai erau echipați full, cu motociclete mici, fără bagaje aici fix in satul cu nume franțuzesc. Cam ca nuca-n perete toata faza.
Facem cunoștință si aflam povestea si problema lor. Oamenii făceau parte dintr-un tur organizat. Erau in total vreo 15 sau așa ceva si plănuiau sa ajungă aici sa se cazeze – ei veneau spre Songino din direcția opusa fata de cum am venit noi. Cel negru însă si-a băgat coada in planul lor: cu 5 kilometri înainte sa intre in sat unul dintre membrii grupului a căzut cu motocicleta si si-a rupt piciorul.
Ne povestesc cum medicul din grup s-a oprit sa îl oblojească pe rănit iar ei au venit înainte sa caute cazare. “Mare noroc sa aveți medic printre voi, bai băieți” mă gândesc eu. Discutam preț de câteva minute si convenim ca Adi sa se duca cu unul dintre ei la “hotelul” din comuna sa vadă de preț, condiții, ce si cum.
După o scurta negociere se întorc cu vesti bune si mai puțin bune: au găsit cazare si e la un preț ok. Cei 3 motocicliști însă aveau sa se întoarcă la grup pentru ca medicul a interzis deplasarea rânitului, urma sa stea acolo toți noaptea asta.
Ne luam la revedere de la ei, ii transmitem toate cele bune pacientului si o luam spre cazare. Ajungem acolo, despachetam, ne schimbam si in mai puțin de 3 minute ne îmbrăcam, ne împachetam si plecam. Ce s-a întâmplat? Bad business as zice eu.
Inițial Adi si nenea motociclistul au vorbit cu “șeful” si au stabilit o camera comuna pentru 15-20 de oameni cat eram cu toții. Dat fiind sfatul medicului datele problemei s-au schimbat, acum in loc de 20 de oameni într-o camera urma sa stea doar… 2.
Când a aflat despre noile date ale problemei “șefa” s-a făcut foc si para si insista ca noi 2 sa plătim toate cele 20 de locuri deși nu mai era nimeni in Songino la momentul respectiv in afara localnici, vreo 10 caței si fix doi turiști. Nu si nu, trebuie sa plătim.
Ieșim deci din stabiliment cu doamna după noi. Intre timp lăsase tonul mai încet, scăzuse si volumul si era gata sa ne facă o super reducere. Ne urcam pe motociclete si o luam cap-compas spre magazinele din centru. Le luam la rând si cumpăram dintr-unul 2 beri, dintr-unul una, dintr-unul alte 3 si tot așa pana adunam o suma de beri reci si o luam spre locul unde ne-au spus băieții ca vor pune cortul.
La nici 3-4 kilometri de la ieșirea din sat vedem circul.. motociclete parcate, oameni de-a valma, vreo 3 jeepuri, haos.. Adi oprește lângă un motociclist, vorbește ceva cu el si cotește brusc la dreapta, de-a dreptul pe câmp in direcția opusa grupului. Eu nu prea înțeleg nimic din asta, aveam impresia ca urma sa campam pe partea stânga a drumului unde era oprita toata lumea.
Cum mergem noi așa pe câmp vreo 50-100 de metri vad in fata o dubita oprita din care un bărbat si o femeie descărcau o butelie de aragaz. Ați citit bine, o butelie de aragaz in mijlocul câmpului, in Mongolia pe dreapta.
Sa vedeți care era faza cu oamenii asta. Toți motocicliștii erau elvețieni înscriși la un tur organizat de niște băieți din Tadjikistan care cu asta se ocupa. Taxa de înscriere in tur a fost de vreo 6000 de euro, neincluzând avionul de la fiecare de acasă pana in Tadjikistan. Ce intra însă in banii ăștia e fabulos. Țineți-va bine:
Cat am pus noi corturile băieții cu dubita si-au așezat aragazul, au dat drumul la foc si au întins mese, scaune si colac peste pupăza – un pavilion. Noi deja ne simțeam din alt film
Intre timp vin si mașinile de asistenta, le descarcă bagajele fiecăruia, întind si ei corturile si ne invita la masa. Bem berea, povestim, intre timp e gata si mâncarea.
Noi, ca sa nu venim cu mana goala am adus ce aveam la noi – berea cumpărata mai devreme si niște conserve. Oamenii refuza politicos, in scurt timp e gata mâncarea si înțeleg si de ce. Nush ce peste file cu sos, legume nu-știu-cum, pana mea, mâncare de restaurant servita in vesela, cu tacâmuri de metal. Toate astea sub o luna aproape plina care începuse sa răsară. Ați ghicit, in Mongolia pe dreapta.
Seara se lungește, încep cântece, povestiri, apare si niște vin roșu, niște vodcă, in fine… greu.
In episodul viitor o sa ajungem la Bayankoshuu. Mai exact lângă Bayankoshuu unde am avut prima oara senzația ca ceva nu e bine. Lângă oraș, la o fabrica ce părea părăsita ne-au întâmpinat niște mascați – in haine de camuflaj, cu cagule pe fata ce ne-au spus sa lăsăm motocicletele acolo ca urma sa stăm aici:
One Reply to “Episodul 12: Mongolia din poveste”