Omsk-Kemerovo

Urmatoarea zi o luam spre est, spre lacul Baikal. Seara urma sa ne gaseasca intre Novosibirsk si Krasnoyarsk, la Kemerovo. Recunosc – nu am auzit in viata mea de orasul acesta insa era „pe drum” si era la o distanta acceptabila sa il luam in considerare ca si „checkpoint” – 900 si ceva de kilometri de Omsk. Novosibirsk era prea aproape iar Krasnoyarsk (mult) prea departe.

Spre Kemerovo deci! Revin putin la articolul anterior unde va povesteam despre cricul KTM-ului meu – sa va povestesc ce s-a-ntamplat: oprim regulamentar la o benzinarie – era oprire para asa ca am facut pauza – am intrat sa iau niste cafele si deja obisnuitul Snickers. Afara, soare, frumos, in jur de 25 de grade si vant. Nu vijelie insa batea destul de tare din timp in timp. Cum asteptam la coada a intrat Adi pe usa sa imi spuna ca mi-a cazut motorul. „Ha ha, ce amuzant!” am zis eu si m-am intors sa ii platesc doamnei la casa. La iesire na belea – motocicleta cat era de lunga cazuse din cauza vantului fix peste o bordura. Norocul a facut ca a cazut pe partea dreapta – partea pe care aveam prinsa anvelopa de rezerva. Damage-ul a fost minim, s-a murdarit putin crash barul de vopseaua bordurii rosii. Facem niste poze, un nene entuziasmat ne-a ajutat sa ridicam magareata. Ajungem la „Kemerovo city” pe inserat. Urmand rutina clasica, tragem in centru sa vedem ce e pe-acolo, urmand sa facem apoi rezervarea. Am oprit intr-un scuar mare, langa un parc. Primii care ne-au intampinat au fost tantarii. Am mai vazut noi tantari pe drum pe unde-am mai oprit in benzinarii, doar acum suntem in Siberia, „la ei acasa”. Dar ca in Kamerovo nu am mai vazut niciodata intr-un oras. Pur si simplu nu puteai sa stai pe loc fara sa dai din maini. M-am gandit la un moment dat sa imi pun casca in cap insa daca aveai viziera deschisa ghici ce – intrau pe langa asa ca am renuntat repede la idee. Scoate Adi modemul cu SIM-ul rusesc si gaseste o cazare. Toate bune si grumoase insa GPS-ul are niste probleme in a plota ruta catre adresa. Nu-i panica, e lume prin jur asa ca i-am intrebat pe niste oameni cum ajungem acolo. Mare greseala. Oamenii – un cuplu pe la 50 de ani – nu vorbeau deloc engleza insa au foarte multa rabdare si bunavointa sa ne ajute. Doamna a sunat-o pe fiica lor care vorbea engleza, adolescenta dupa voce (ne-a dat-o la telefon) sa ne explice insa biata fata nu stia cum sa ajunga unde aveam noi nevoie. Am terminat conversatia cu fata „in coada de peste”, oamenii tot insistau sa ne ajute, intrasera in niste polemici cu alti trecatori, nu ajungeau la o concluzie comuna cu privire la adresa. Dupa vreo 10-15 minute de stat cu oamenii astia super ultra binevoitori, suportand cu totii cu stoicism gazele si tantarii ce ne dadeau tarcoale gasim un moment prielnic si spunem ca am inteles unde sa mergem. Imi parea rau sa le tai elanul cand ii vedeam asa de entuziasmati sa ne ajute, le multumim calduros si o taiem intr-o directie oarecare numa’ sa scapam. In fine, long story short, ajungem la adresa respectiva care era un bloc de locuinte unde – un om isi listase (pe Booking) un apartament la inchiriere. Iata-ne deci in fata blocului, la numarul respectiv, asta dupa ce am dat 2-3 ture pe langa bloc, prin spatele blocului, prin toate partile, am ajuns la concluzia ca acolo e scara. Apartamentul o fi acolo insa nu aveam cum sa dam de om. Dupa 2-3 refuzuri, se hotarasc sa ne dea o mana de ajutor doi biciclisti care l-au sunat pe proprietar. Intr-un final, vine omul cu masina dar guess what – nu este liber apartamentul. Ne asigura insa ca are un prieten care are alt apartament liber in apropiere. Ne arata poze trimise de prietenul sau pe WhatsApp – arata ok – si ne duce la el la bloc. Ducem bagajele in apartament dupa care omul ne sfatuieste sa nu lasam motoarele in spatele blocului ca „balsoi problem”. Noroc ca e o parcare pazita la 50 de metri asa ca parcam acolo si il rugam pe om sa ne comande un taxi sa ne duca la un bancomat sa scoatem bani pentru cazare si sa mancam ceva. Norocul face ca si bancomatul si restaurantul sunt in acelasi loc. Vine cu masina dupa taxi (el avea masina plina cu niste fieratanii, o bara de fier si alte chestii) pana la bancomat, il platim si noi intram la carciuma. Carciuma impropriu spus, un restaurant fancy aflat la parterul unui hotel. Netul zbarnaie, la fel si berile. Vorbim cu fetele, cu copiii, surfam nitel Internetul. Dupa ceva timp, la o tigara afara, intra in vorba cu mine un cuplu de rusi si prietenul lor. Cuplul era bine ametit, prietenul lor era cat de cat mai treaz asa ca intra in sarcina lui sa il sustina „la greu” pe sarbatorit – tocmai ce aniversau a 54-a sa vara ruseasca. La vreo 1.90m si vreo 100 de kg cat avea sarbatoritul era ceva de munca. Povestim afara ce si cum, de unde suntem, unde mergem, ei erau din Novosibirsk veniti in vizita aici la Kemerovo – ce coincidenta – si noi tot in vizita! Una peste alta sarbatoritul ne invita la masa la ei sa bem ceva in cinstea sa. Am intrat inauntru, am platit cu Adi masa la care am stat, ne luam berile si venim la „petrecere”. Intelegem repede si starea generala.. oamenii o ardeau „ruseste” pe vodca „Absolut” intr-o frapiera si niste vin parca sa stinga focul. Vreo 10 minute mai tarziu sarbatoritul nostru incepe sa o ia cam pe aratura cand isi aduce aminte vremurile glorioase ale Rusiei tariste, urmand cu perioada sovietica. Continua cu o povestire amestecata intre Hitler si Napoleon, fapte de arme ale inaintasilor sai, toate intr-o poveste tare incalcita din care nemtii, francezii si in general toate popoarele ies pe minus la imagine. Ne retragem discret spre taxiul comandat de Adi la primele derapaje, mergem la „apartament”. Tragem „plapuma” peste o noua zi.

Kemerovo – Hostel camionagii

Urmatoarea zi aveam sa continuam lungul drum spre est, inca vreo mie si ceva de kilometri prin nimic-ul Siberiei. Paduri nesfarsite, tantari viciosi la fiecare oprire.

Pe drum mi s-a pus mie pata pe presiunea din roti si cautam de ceva vreme o benzinarie cu compresor. Aveam si eu un compresor micut insa era la „fundul sacului” – sub toate sculele din cutie preferam sa il scot doar in caz de „Doamne fereste”. Ajungem asadar la o benzinarie mai fancy – ca si paranteza – in majoritatea benzinariilor de pe drum era doar o mica ghereta cu gratii la geam unde plateai benzina si atat – nu tu compresor, nu tu apa sau ceva de mancare. De mentionat insa ca la orice benzinarie din Rusia – oricat de mica sau cat de in pustiu se afla puteai plati cu cardul. Zis si facut.. am tras la compresor, am adaugat ceva presiune, cat zicea in carte. Dupa ceva kilometri senzorul din roata spate imi indice ca incep sa pierd presiune.. cate 0.1, cate 0.2… e clar, am pana. Am gasit pe dreapta o alveola – un fel de parcare mica, asa ca am intrat acolo sa rezolvam problema cu 1.8 PSI in roata spate. Cand ma uit la cauciuc na belea, ce sa vezi? inainte sa plec in Bucuresti, imediat dupa ce am montat cauciucurile noi noute, am luat o bucatica de table provenita dintr-o de sina de tramvai, nu mai mare decat un holzsurub. Am fost atunci la vulcanizare, mi-au pus un snur din acela de pana (maro, nu negru) si aia a fost. Acum insa, vreo 7-8000 de kilometri mai tarziu aerul incepuse sa scape aer pe langa snur.. Probabil ca din cauza ca s-a mai tocit cauciucul intre timp sau din cauza ca poate aveam o presiune cam mare :)) Nu-i panica, ne asteptam la astfel de probleme – aveam fiecare la noi cate un kit complet de pana, cu 5 snururi negre, de-alea de calitate, rezerve de CO2 si in cazul in care o comitem grav leviere si camere, tot ce trebuie. Adevarul e ca atunci a fost prima data cand am folosit un kit de pana. In ciuda acestui fapt, prima pana cred ca a fost cea mai rapida. In timp record am mai bagat un snur fix langa primul pe unde iesea aerul, am facut presiunea, strans la loc cutia la al carei fund era compresorul si andiamos! Nu de alta dar efectiv ne mancau de vii tantarii si diverse specii necunoscute de zburatoare. Cu pana rezolvata si presiunea reglata, inseratul ne gaseste cateva sute de kilometri mai departe – e timpul sa cautam o cazare undeva. Prima incercare a fost la un hostel de camionagii. Din pacate aici nu mai aveau locuri asa ca am mai parcurs inca vreo 80 de kilometri pana la urmatorul stabiliment. Nu a fost cel mai curat sau frumos loc in care am stat insa beggers can’t be choosers”.. afara se innoptase iar aici aveau apa calda, mancare si bere rece. Bem o bere (vorba vine) in sala de mese, mancam ceva si asta a fost.. maine avea sa ne astepte una din zilele pe care nu le vom uita prea curand.

Hostel camionagii – Baikal

Inceputul zilei nu prevestea mare lucru. Inca o zi de „sacrificiu” – 676 de kilometri, printr-un peisaj monoton care nu-ti spune nimic – drumuri drepte, depasiri, camioane.

La un moment dat incepusem sa recunoastem camioanele, le depaseam pe aceleasi in fiecare zi. Era unul albastru cu un semn „W” pe spate, unul ce cara pe platforma niste roti legate cu lanturi, altul ce cara niste escavatoare cu rotile dezumflate, altul ce cara o barca. Camionagiii rusi foarte prietenosi cand erau depasiti: faceau loc cand puteau, salutau, semnalizau cand puteai depasi (nu prea ma iau dupa semnalizarea lor insa apreciez gestul). Insa cand depaseau ei pe cineva (venind de pe contrasens) o faceau pe principiul „lasa ca ma evita el” – oricum nu prea tinea cont nimeni de linia continua. Asta nu era o tragedie pentru ca oricum drumurile erau drepte si cu vizibilitate insa ne inghesuiau spre acostament si trebuia sa fii cu ochii-n patru. Note to self: formatia clasica „zig-zag” nu prea merge in Rusia. In aceasta atmosfera de camaraderie o luam cu elan muncitoresc spre minunatul lac Baikal. Traversam Irkutsk-ul la ora de varf.. podul peste raul Angara mega mega aglomerat.. Trecem cu chiu cu vai podul mai printre masini, mai calcand „finut” banda continua dintre sensuri, cum se putea. La un moment dat cand eram cu roata foarte aproape de banda dubla continua vad inainte, pe sensul nostru de mers, in trafic, o masina de politie. Ne repliem intre sirurile de masini si ne continuam drumul. Politistii nu au schitat nimic asa ca ne vedem de drum. Cateva zeci de metri mai tarziu, chiar la finalul podului pe partea dreapta o masina de politie parcata si trei politisti. Ne-au vazut de departe venind incetisor printre masini, noi i-am vazut pe ei. Unul a luat-o spre centrul drumului, am stiut imediat ce va urma. Ne-a facut semn sa tragem pe dreapta. Convinsi fiind ca ne-au „dat in primire” baietii cu masina de pe pod oprim pregatiti sa „recunoastem si sa regretam fapta”. „Dokomient”, o glumita despre trafic, de unde sunteti, unde mergeti, intrebarile au decurs firesc. Politistul rasfoieste actele, multumesc, drum bun, la revedere. Say what? Si spaga, actele imaginare pe care nu le avem si de care nu am auzit niciodata, nimic? Macar sa iti aratam asigurarea, cartea verde, ceva mai exotic. Niet, asta a fost totul, ne punem castile inapoi si o luam din loc. Na, ca nici politistii nu sunt ca-n „filmele” pe care ni le facusem noi. Am oprit mai departe la o benzinarie pe langa lacul Baikal sa cautam o cazare. Sute de pensiuni in regiunea „Baikal”. Da, sute. Lacul Baikal este cel mai mare lac cu apa dulce din lume, nu este foarte lat insa are in jur de 600 de kilometri lungime. Cam de la Bucuresti la Timisoara. Cu o adancime maxima de vre-un kilometru, volumetric, contine aproximativ 1/3 din rezerva de apa dulce a lumii. Si babele locale au o parere (ca intotdeauna, deh) despre lac.. vorba strazii e ca daca faci baie in el vei fi protejat de nush ce boli dubioase si foarte periculoase. Am gasit o cazare ce parea sa fie pe malul lacului si o luam intr-acolo. Ajungem cam pe unde ne indruma Bookingul, am intrat in curtea unei pensiuni ce arata cat de cat cu cea pe care o cautam noi insa surpriza. Proprietarul nu stia nimic despre acel guest house pe care il cautam noi. Nu l-au ajutat nici pozele guest-house-ului pe care i le-am aratat de pe Booking, nu stie si pace asa ca ne-a trimis in partea cealalta a „satului”, sa intrebam acolo. Am iesit din nou la soseaua principala sa mergem pe partea cealalta a satului. Ajunsi acolo guess what – singura constructie parea sa fie un fel de complex unde era o tabara de copii. Rugam niste oameni de la o ghereta sa il sune pe proprietar, au vorbit intre ei, s-au inteles. Proprietarul ne-a dat „intalnire” langa un pod de cale ferata. Am luat-o spre pod (stiam unde este, mai trecusem de 2 ori pe langa el), ne oprim pe marginea drumului si asteptam nu exagerez, vreo 20 de minute. Dupa astea 20 minute ne-am hotarat sa oprim urmatoarea masina care trece sa intrebam de guesthouse-ul asta. Pe drum apare un pickup, i-am facut semn, opreste. I-am aratat omului numele cazarii si pozele de pe Booking, omul s-a uitat si a inceput sa ne zica despre o „gesternitza” (asta inseamna generic „cazare”) aratand spre el. Noi am inteles ca spune ca ne duce la cazarea lui. Noi nu voiam asta pentru ca Bookingul ne taxase deja. Ne contrazicem nitel ca intr-un final ne intelegem ca el este proprietarul guesthouse-ului pe care il cautam noi si chiar daca nu ii faceam semn sa se opreasca el oricum venea sa se intalneasca nu noi :)) Am mers dupa el spre cazare.. pe drum ghici ce, am trecut fix prin fata primului guesthouse al carei proprietar ne-a trimis la dracu-n praznic, stateau practic „gard in gard”. Cam asa a aratat plimbarea noastra in cautarea cazarii: Am ajuns intr-o curte maricica in care erau doua case de lemn destul de mari – una nitel mai fancy, fix cea din poza de pe Booking, alta de-abia terminata. Aflam ca ambele case erau construite de la 0 de omul nostru care era un super handy man, el facuse totul cu mana lui – de la taiat grinzi la pus gresie, instalatii, geamuri, tot, tot. Inauntru, in vila noastra – mobilierul arata destul de spartan insa dichisit si curat (practic totul era nou-nout). In fine, am lasat motoarele, ne-am schimbat si l-am rugat pe om sa ma duca pana la un magazin sa iau bere si ceva de mancare. Pe drum ne-am intalnit cu sotia sa care venea cu alta masina din sens opus spre „casa”. Opresc putin unul in dreptul celuilalt, schimba 2 vorbe si ne-am continuat drumul fiecare la treaba lui. In tot acest timp am fost urmariti in deaproape de „Baikal” – cainele sau. Magazinul „satesc” avea cam tot ce trebuia.. chestii alimentare, conserve de tot felul, paine, ulei, mini market in toata regula. Si ghiciti ce mai avea magazinul acela? Nelipsitul dozator de bere rusesc. Cam in majoritatea magazinelor rusesti am gasit dozatoare de bere. Berea statea in butoaie normale (de-alea metalice de bere), iar vanzatorul avea niste PET-uri de 2L pe care le „insuruba” pe mustiucul dozatorului, baga CO2, presuriza sticla si apoi turna bere. La final infileta dopul si il „capsa”. Cumparam ce trebuie, luam si niste sticle de-astea de bere (excelenta berea asta la dozator, v-o recomand cu MARE caldura) si ne intoarcem. Cand ajungem acasa cu berea si plasa plina de conserve, paine si altele am vazut-o pe Iulia, sotia sa cu care ne-am intalnit pe drum in bucatarie, se apucase sa gateasca. Am desfacut berea afara si apare pe masa niste peste crud pescuit din Baikal.. nu sunt eu mare fan al chestiilor crude insa a fost delicios pestele ala… Soarele statea sa apuna asa ca plecam pe malul vestitului lac Baikal sa vedem care-i treaba pe-acolo. Dupa un drum pe camp (casa era la vreo 3-400 de metri de malul lacului) am ajuns pe tarmul pietros. Apusul a fost absolut impresionant. Curios, si vrand in sinea mea sa ma pun la adapost de boli, bag nitel mana in apa lacului insa ne(surprinzator) apa era rece ca gheata. „Macar ca avem pastile de tot felul” – zic in gand, leacurile babesti vor mai astepta o vreme. Am facut cateva poze, dupa ce mai zabovim nitel si ne-am intors la cazare. „Bine c-ati venit, e aproape gata inauntru, il scoatem pe „Varu” din desaga si punem cate un paharel de deschidere. Foarte apreciat, tanti refuza berea si continua cu palinca. Dupa vreo jumatate de ora asa eu am iesit la o tigara afara. „Ia uite, deja s-a intunecat” m-am gandit din casei. In curte – bezna totala, nici o lumina. Am inchis usa in spatele meu chiar cand doua masini intra in curtea cufundata in bezna. Tineti minte cand v-am spus mai devreme ca in curte erau 2 case? Bun. Casa asta in care stateam noi era Pe la exterior insa lipseau niste mici detalii. Revin. Am inchis usa in spate, urmaresc cu privirea masinile care parcheaza in curte si cu ochii orbiti de de la nivelul usii pana la nivelul curtii numai ca ce sa vezi? Soc si groaza. Arhitectul nostru nu apucase sa puna si balustrada.. cum treptele erau in partea cealalta de unde voiam eu juma’ de metru fix peste un tomberon de gunoi ce era pus langa. In cadere am daramat si bolul de apa al lui Baikal – scuze prietene. M-am cules de pe jos si cu hanoracul plin de noroi am intrat inapoi in casa. Cum am deschis usa Adi si Iulia si si-au imaginat ce se intamplase. Rad si eu, ce sa fac, haz de necaz :))) Dupa ce ne-am mai domolit se deschide usa, intra un grup de baieti si fete – ei venisera cu masinile. Ne punem impreuna la masa, am pus un pahar de „Varu” pentru toata lumea, am deschis apoi berea, ei niste vodka, a inceput petrecerea. Dupa o vreme gazdele s-au retras, noi am mai continuat o perioada. Din senin, a aparut o idee. Nici pana azi nu stiu de la cine a plecat insas-a intins ca un fulger. In mai putin de 10 secunde toata lumea a fost eacord ca e o idee buna sa mergem sa facem baie in Baikal. Am luat-o cu totii la pas pe campul ce despartea casa de tarm si odata ajunsi intram la tratament in lac. Ca prin minune ce sa vezi, nu ni s-a mai parut rece ca mai devreme.. o fi una dintre proprietatile magice ale lacului sau poate ni se trage de la vodka „5 Lakes”.. nu cred ca vom afla niciodata :))) „Revergorati” dupa baie si cu berea terminata am mai continuat pe prispa cu vodka 5 sau 7 Lakes, nu mai conta. A doua zi ne-am trezit. Cu greu. Mare ne-a fost surprinderea sa ii gasim pe toti ceilalti „alive and kicking”. Se trezisera, mancasera, pareau in forma. Cu coatele pe masa, „sustinandu-ne intelectul” in podul palmei, mancam ceva cu greu. Azi vrem sa ajungem in Mongolia ­čÖé In episodul urmator avem sa „pasim” in Mongolia. A fost fix cum ma asteptam si imi imaginam (not) :))

One Reply to “Episodul 7: Cu motocicleta prin nesfarsita Siberie”

Las─â un r─âspuns

Adresa ta de email nu va fi publicat─â.