Episodul 8: "Bine-ati venit in Mongolia" – prima "zi"

Drumul spre frontiera a fost foarte frumos, in ultimele zile incepusera sa apara din nou curbele, un lucru nemaivazut inainte de Irkutsk de exemplu. Traficul se rarise, lucrarile la drumuri disparusera de tot, asfaltul destul de bun. Peisajele nu dezamageau, temperatura era de 20-25 de grade, ploile disparusera definitiv, ce sa mai, ideal. Chiar cu vreo 15 kilometri inainte de granita ne opreste un militar la un checkpoint. Fericiti ca nu ne-a oprit politistul (era o echipa mixta), ii dam pasapoartele, le verifica si ne ureaza „drum bun”. Iata si granita in departare. Inaintea noastra coada de vreo 7-8 masini, nu-i panica, ne gandeam ca o sa trecem „ca prin branza”. Stam cateva minute, observam ca nu se misca nimeni si surpriza – portile granitei inchisa. Ma duc sa intreb la un nene care e treaba cu granita, imi spune pe un ton foarte calm ceea ce cred ca inseamna „Se deschide cand apune soarele” – si face un semn cuprinzator cu mana spre soare astfel incat sa imi dea de inteles ca mai e nitel si coboara in spatele dealurilor din departare. Initial am crezut ca nu am inteles eu bine limba lui Tolstoi. Nu pun mare baza in gestul cu mana si o iau la pas spre poarta. La cateva masini departare un mongolez ce vorbea limba lui Shakespeare si ce sa vezi? Acesta mi-a confirmat ca momentan vama este inchisa si se va deschide in cateva ore, la ora 21:00. Resemnati, ne asezam pe bordura si de plictiseala si de foame deschidem ce mancare aveam pe la noi. Conserve baikaleze… mmmmmmmmmmm Intre timp se adunase lume pe langa motociclete, unii faceau poze, altii doar se invarteau pe-acolo. Terminam „masa” cand observam intr-un tarziu echipa de graniceri. Cateva zeci de minute mai tarziu „Poarta raiului” se deschide. Urmeaza controlul pasapoartelor pe partea rusa. Viza, Customs control cu bagaje si nelipsita declaratie de import, acum trebuia bifata casuta „Exit” si completata in ghici cate? Fix 2 exemplare, fireste. Cat asteptam „pe bara” la coada, ne uitam la autocarele care asteptau la coada. Toti, dar absolut toti oamenii coboara cu sarsanale, cutii, genti, chestii de tot felul cumparate din Rusia – de la electrocasnice la farfurii si tot felul de lucruri. Noi terminam cu vama ruseasca relativ repede ca deh, nu mersesem la „shopping”. Intram in „no man’s land”, cotim la dreapta spre vama mongoleza. La primul ghiseu dupa ce am trecut printr-o balta de-aia de dezinfectie, trebuie sa completam ceva hartii. Trecem de primul „checkpoint” si intram in vama adevarata. Aici debandada totala.. sunt 2 ghisee, unul pentru localnici, celalalt pentru straini. Localnicii se inghesuiau oricum care pe unde puteau si se bagau in fata ta cu cea mai nonsalanta atitudine, pur si simplu te ignorau si se bagau intre tine si persoana din fata. Incredibil. Cand mai era o singura persoana in fata mea o aud pe o duduie tropaind din spate. Intuind ce are de gand fac un pas spre stanga si ma sprijin strategic de un stalpisor. Duduia incearca sa treaca pe partea cealalta, o vad si incep sa vociferez in romana, se opreste socata si se aseaza langa mine (nu in spate). Vine randul nostru, dam pasapoartele. Se uita vamesul la viza noastra scrisa de mana si le tirmite la alt ghiseu. Acolo, un fel de sef, avea niste sticlute mici din care punea atent nush ce picaturi pe viza noastra – probabil o verificau sa nu fie manarita. Sta acolo vreo 15 minute seful suspicios, ne returneaza pasapoartele… acum trebuie sa platim o taxa. Ne cautam amandoi prin buzunare, nu mai aveam nici prea multe ruble, nici tughrici (moneda mongoleza) pentru ca nu apucaseram sa scoatem. Facem „cheta” cu rublele ramase, le dam doamnelor care nu par deranjate ca sunt bani mai putini si ne lasa sa trecem. Hai ca nu a fost asa rau ne gandim… nici prin gand nu ne trecea ca adevarata aventura cu vama mongoleza de-abia acum incepe. Intre timp, afara se innoptase de-a binelea si se pornise un vant dusmanos. In departare, dinspre Rusia se vedeau fulgere. Noi, optimisti, ne bucuram ca nu sunt in directia in care aveam noi sa mergem. In fine, iesem din cladire dupa ce am achitat taxa si o domnisoara-militar ne spune sa aducem motoarele mai in fata, la customs control. Dupa ce le aducem, Adi intra inapoi in vama pentru ca vazuse un bancomat – o idee buna, chiar daca ne luam ceva teapa la cursul de schimb sa scoata niste tughrici, poate avem nevoie de benzina sau ceva de la magazin. Inspirat de idee ma duc si eu sa scot bani dupa ce se intoarce. Pe scurt, bag cardul in bancomat, butonez – alege limba, aleg optiunea sa retrag cash si surpriza… se ia curentul in toata vama mongoleza. Nu mai merge nimic, nici un fel de lumina, nici calculatoare si nici ATM-ul cu cardul meu in el. In timp ce toata lumea din jur scoate un „Aaaaaaaaaaaaawww” prelung eu bag vreo 20 de secunde injuraturi pe care nu le-am repetat. Scot telefonul, aprind lanterna. Spre norocul meu bancomatul a scos cardul inainte sa se opreasca 🙂 Scot cardul, fac o cruce cu limba pe cerul gurii, scuip in san, daca aveam o potcoava o aruncam peste umar chiar si cu riscul de a sparge vreun geam. Ies afara unde intre timp se pornise o vijelie cu tunete, fulgere, ploaie cu galeata si un vant de numa’ numa. Colac peste pupaza, ne informeaza doamna de la „Customs” ca nu avem ce sa facem, trebuie sa asteptam sa vina curentul – inca nu terminasem toate formalitatile si nu eram inregistrati pe calculator. Vreo 30 de minute mai tarziu vine curentul. Se aprind toate luminile, toate calculatoarele, ATM-ul, noi fericiti ca am scapat, bucurie generala. Toate astea pentru 2-3 minute pentru ca iar se ia curentul… Dupa inca vreo ora (cred) vine curentul din nou, noi ne napustim in biroul doamnei sa ne proceseze intrarea. Intre timp, ca si paranteza, statusem nitel la taifas afara cu domnisoara, vorba aceea – oricum n-avea de lucru. Aflasem ca avusese colega de camera in timpul facultatii o fata din Romania – eram prieteni deja. In fine, terminam si cu controlul bagajelor, si cu alte stampile ce trebuiau luate din diverse locuri inclusiv de la ghiseul de langa balta cu dezinfectant, suntem cu toate actele in regula. Si ploaia se mai oprise, acum doar picura si batea vantul, parfum. Bag actele in top-case, convins fiind ca o sa le mai scot de-abia la iesirea din Mongolia, imbrac costumul de ploaie, imi pun manusile de ploaie, tot ce trebuie, eram blindat. Nu facem 30 de metri mai departe alta bariera si alt checkpoint. Dokomient. Ma apuca pandaliile, parchez motorul, pun cricul, dau jos manusile, scot cheile, ma duc in spatele motocicletei sa deschid top case-ul. Cand sa bag cheia in incuietoarea top case-ului motorul o ia usor usor intr-o parte. De ce? Din cauza vestitului cric KTM motocicleta statea prea drept si a cazut pe partea dreapta. Ridicam vaca, o mut mai intr-o parte, dau actele, toate astea intr-un cor de urari de bine la adresa birocratiei si a inginerilor care au proiectat cricul. De data asta, cred ca m-am repetat la injuraturi. Din fericire motocicleta nu a patit nimic, pe partea dreapta aveam prins cauciucul de rezerva, un adevarat airbag. In fine, terminam episodul asta birocratic si plecam din vama.. ploaie marunta, asfaltul destul de bun, nemarcat insa – era doar covor asfaltic negru, fara dungi sau repere de nici un fel. Din pacate, fara ironie, traficul foarte light. As fi preferat sa fie mai multe masini, daca se putea si pe sensul nostru de mers sa ne luam dupa ele. La fel ca si georgienii, mongolezii au 2 pozitii la faruri – stinse sau cu faza lunga aprinsa – bonus points pentru cei cu proiectoare. Mergem noi ce mergem asa prin noapte, cand ce sa vezi.. niste muncitori ce lucrau la drum improvizasera o „bariera” transversal, pe mijlocul drumului. Noi mergeam voiniceste, eu eram in fata la momentul acela si n-am apucat sa vad bariera la timp. Frane cat tine, prea tarziu si navalesc peste bariera lor care se dezintegreaza. Motorul se culca pe partea dreapta (pe partea cauciucului din fericire) si se duce taras prin praful acostamentului. Ma ridic, ridicam si motorul, urari de bine pentru mesterii arhitecti ai barierei si urmeaza evaluarea pagubelor. Eu in afara de o mica julitura in cot eram ca scos din cutie. Costumul de ploaie era nitel sfasiat in cot si in genunchi. In rest nimic. Motorul – suspect de bine si el. Pentru ca a cazut pe dreapta – partea pe care aveam prins cauciucul de rezerva de crash-bar nu s-a ales decat cu o mica zgarietura pe crash bar. Alte „pagube” au fost protectia de far care a luat bariera „prima” – erau indoite piciorusele de aluminiu (reparatie de 30 de secunde). Cand ne uitam la cauciucul fata ce sa vezi? era dezumflat de tot. La o inspectie mai atenta vedem ca e taiat. Nici vorba sa il reparam cu kitul de pana. Paguba prea mare nu e, cauciucurile erau oricum terminate si urma sa le schimb, la UlaanBaatar. Fumez o tigare contemplandu-mi norocul, dau cu niste Betadina pe zgaiba din cot, deh, „ma durea-n cot”, si ma apuc sa schimb cauciucul fata. Chinuiala dracului, va zic. Noaptea, pe marginea drumului, niciunul dintre noi nu mai facuse operatiunea asta vreodata, cauciucul tubeless (se monteaza/demonteaza mai greu decat unul ne-tubeless), distractie, ce sa mai… Ceva timp mai tarziu aveam cauciucul de offroad montat (oarecum) pe janta. Urma momentul meu preferat in ceea ce priveste cauciucurile „tubeless” – sa potrivesti marginea cauciucului de marginea jantei. Nu ne faceam griji la momentul acela pentru ca aveam la noi niste capsule de aer comprimat de la Louis, ne gandeam ca bagi o capsula de-aia si gata, se aude ca la vulcanizare „poc, poc” semn ca s-a asezat cauciucul pe ambele parti ale jantei si aia e. Nimic mai fals dragii mei. Ne-am chinuit cu vreo 3-4 capsule de-alea, intr-un final era clar ca nu au volumul necesar sa umfle roata suficient de mult incat sa se „aseze” anvelopa (doh). In tot timpul in care am trebaluit pe la motocicleta muncitorii – arhitectii barierei improvizate – stateau pe langa noi – ce treaba mai buna aveau? Macar au aprins farurile camionului cu care erau astfel incat sa lumineze bariera. Facandu-li-se mila probabil, unul dintre ei are un moment de geniu – ne spune ca au ei la camion compresor mare. „Pai bine ma mestere, ne lasi aici sa ne chinuim degeaba?” – hai la camion. Umflam cauciucul in efectiv 10 secunde, face poc poc „ca la vulcanizare”. Reglam presiunea in cauciuc cu ajutorul compresorului nostru (al lor nu avea manometru), strangem sculele rapid si plecam. Revenind la drum – portiunea asfaltata pe care venisem dinspre granita era intrerupta pe vreo 5-10 km (unde lucrau mesterii astia) si masinile erau deviate pe o ruta secundara (initial scrisesem „drum” in loc de „ruta” insa ala numai drum nu era), paralela cu soseaua in lucru. Drumul asta insa, era acoperit cu un strat gros de nisip ultra fin, mult mai fin decat cel de pe plaja, seamana mai mult cu praful. Se pare ca este foarte confortabil pentru masini, o ardeau baietii pe-acolo cu 50-60 lejer – nu erau gropi, era drum drept si practic nu avea ce sa ti se intample. Evident ca ridicau praful ala ca la balamuc insa nici nu se sinchiseau. In fine, dupa cativa kilometri revenim pe sosea. Nici nu intram bine din nou pe asfalt ca – surpriza.. pe la 60-70 fata incepe sa vobleze ca dracu.. o frana foarte interesanta mai tarziu reusesc sa opresc motocicleta pe marginea drumului. Ce sa vezi? cauciucul fata (cel nou) se dejantase. Stiam ca nu avem cum sa il reparam si ca avem nevoie de compresor serios asa ca am decis sa oprim camioane sau tiruri. Primul rasarit in Mongolia ne-a gasit pe marginea drumului scrutand departarile. Intr-un final trece un tir, ne vede, opreste. Ne ajuta omul sa umflam cauciucul, il jantam la loc. Bagam 4-5 PSI presiune, asteptam cateva minute dupa o reglez la un 2,4 PSI. Le multumim din adancul sufletului ca au oprit, pleaca baietii cu tirul cand ce sa vezi – isi uitasera pe marginea drumului (probabil le cazuse) cheia de roti. Ia Adi cheia, se duce val-vartej dupa ei sa le-o returneze, timp in care eu raman pe loc sa vad daca mai pierde presiunea roata proaspat umflata. Aparent totul e ok, in scurt timp s-a intors si Adi, gata, plecam spre UlaanBaatar. Mergem o perioada cand ce sa vezi.. roata fata incepe sa piarda aer. Cate 0.1, cate 0.2, clasic deja. Oprim la fiecare 15-20 minute sa umflu roata. Dupa vreo ora si multiple opriri eram sincer convins ca mai rau nu se poate. Semn rau sa gandesti asa – ghici ce? Incepe si spatele sa piarda aer. Am intrat dragii mei, dis-de-dimineata in traficul de „rush-hour” din UlaanBaatar, cu ambele roti pierzand aer si oprind cu regularitate sa fac presiunea.. mergeam 10-15 minute, opream sa umflu ambele roti, iar mai plecam, iar mai opream. In ritmul asta triumfator am ajuns la Oasis – un guest house unde se aduna calatori ce trec prin UlaanBaatar. Parcarea arata ca un circ – motociclete de tot felul, camioane adaptate pentru camping, dube pentru camping, jeep-uri de tot felul. Parcam motocicletele, ne arata doamna unde este camera noastra. Avand in vedere ca era un shared-room cu vreo 6 paturi si ceilalti dormeau lasam bagajele tiptil si coboram la (o) bere – bucataria nu era deschisa inca. Ca si paranteza – foarte misto sistemul de la Oasis: erau 2-3 frigidere pline de bere, sucuri si apa. Cand te cazai primeai un „kitchen passport” – o foaie de hartie cu numele tau pe ea pe care ramanea langa frigidere. Dupa ce luai ceva din frigider, treceai pe foaie ce ai luat si la final, la check-out doamna aduna ce ai trecut tu pe foaie si plateai consumatia. Foarte misto sistemul, nu te controla nimeni, nu pazea nimeni frigiderele. Incet incet se trezesc si ceilalti cei mai matinali dintre calatorii cazati acolo – era cred 7-8 dimineata deja. Toti buimaci de somn, isi puneau cafea sau ceai si mare le era mirarea cand dadeau cu ochii de noi.. stateam la o masa de pe terasa cu o suma de beri goale in fata. In continuare, planul de aici este sa petrecem mai stam la UlaanBaatar – ideal doar o zi – sa facem mentenanta motocicletelor – eu sa schimb cauciucul spate si lichidul de ambreiaj, Adi sa faca revizia si sa schimbe si el cauciucurile. Inchei asa prima zi de Mongolia. Aceasta Mongolie imprevizibila si gata oricand sa te aduca cu picioarele pe pamant cand o subestimezi.