Episodul 18: Vestul salbatic este la inaltime

Duminica dimineata ne trezim devreme, urma sa ne intalnim cu tanti proprietareasa. Lasasem motocicletele in service-ul aflat la parterul blocului in care stateam iar baietii nu veneau duminica deci poarta era incuiata. Doamna a venit special pentru noi, sa ne deschida sa scoatem afara motoarele.

Ne luam „La revedere” de la tanti. Urmeaza sa o luam spre sud, in directia Biskek, Osh, Pamir. Vremea era ideala, o dimineata perfecta de motociclit, soare, ceva nori trecatori, superb, ce sa mai. Prima oprire o facem la un supermarket, speram sa bem o cafea inauntru si sa mancam una-alta. La intrare insa, ne intampina vreo 10 persoane care asteptau. Nu venisera pentru noi, asteptau si ei sa se deschida supermarketul. Plecam nemancati si fara cafea bauta spre Bishkek, aflat la vreo 230 de kilometri departare. Granita spre Kyrgystan o trecem fara mari evenimente si tragem la prima carciuma „pe dreapta” sa ne bem cafeaua si sa mancam ceva. Cat asteptam mancarea, Adi, mai activ din fire, se duce pe trotuarul celalalt sa faca niste poze. Cu aceasta ocazie face cunostinta cu o mascota-vaca, schimba impresii 🙂 Mancam o gustarica rapid, bem cafeaua si plecam fara sa pierdem timpul, drumul catre Osh e lung. La benzinarii am prins si noi miscarea si acum alimentam in 2 timpi si trei miscari. Va reamintesc – acum eram trei – eu, Adi, si neamtul nostru, Asmir cu care ne-am intalnit la granita ruso – mongola. Ca sa alimentezi in zonele astea inseamna sa te duci la pompa, lasi motorul acolo, te duci inauntru, ii spui lui tanti cati litri vrei sa cumperi, platesti, iesi afara si alimentezi cu cat ai zis. Ai estimat (si evident, platit) prea mult combustibil? aia e, pierzi ce n-ai consumat. Cum acum eram trei, pentru a evita toti pasii astia pentru fiecare trageam toti la aceeasi pompa, calculam cat ne trebuie tuturor si plateam prin rotatie. Consumul era cam „pe-acolo” la toti – Africa Twin-ul lui Asmir, V-Stromul lui Adi si KTM-ul meu consumau aproximativ la fel. Plecam asadar din Biskek si intram in zona muntoasa, incepe vestitul M41 care traverseaza muntii Pamir. Cate ore am stat cu drumul asta in fata pe Google Maps! Uite ca am ajuns in final si aici 🙂 Kyrgystanul este dragii mei – superb. Dupa Rusia cea dreapta si Khazakhstanul arid si pustiu prin care am trecut, aici mi s-a parut cea mai frumoasa combinatie de drum si peisaje. Soseaua era intr-o stare foarte buna, drumul virajat, peisajele muntoase superbe, a fost (la propriu) o gura de oxigen dupa praful pe care l-am inghitit pana acum. Inaintam incantati de peisajele superbe de drumul care urca si cobora printre lacuri si pass-uri iata ca ne prinde pe nesimtite inseratul. Asta nu era o problema, ca ne descurcam. Problema este ca nu prea mai avem nicio benzinarie prin zona iar prin rezervoare incepuse sa cam bata vantul. Oprim la un moment dat pe marginea unui lac sa facem poze. Eu aveam la mine canistra de 10 litri cu care plecasem insa acum era goala – vin nu mai aveam in ea inca din Georgia iar pentru benzina nu ma gandeam sa o folosesc mai devreme de Uzbekistan. Adi avea si el doua rezerve de 2.5 litri fiecare. In urma incidentului cu cutia din episodul trecut una dintre canistrele de plastic s-a spart. Asadar si prin urmare, aveam un pai la 3 magari cum se spune. 2.5 litri au fost impartiti frateste intre cele 3 motociclete pe malul lacului sub un asfintit superb. Deci la drum de seara cum ar veni. Asadar o luam din loc taras-grapis. La „deal” mergeam cat mai lin si mai constant. La coborari in schimb, si eu si Asmir opream motoarele si mergeam din inertie. Cum erau coborari lungi de cativa kilometri asa ca aveam impresia ca facem mare economie. Acum, la rece vorbind, cred ca a fost degeaba. Adi insa, increzator in consumul V-Stromului sau nu a apelat la tehnici neortodoxe, a mers normal si a luat-o in fata. In curand s-a intunecat de-a binelea, eu si Asmir mergeam tot in ritmul melcului schiop. Va spun cu toata sinceritatea ca ma asteptam sa se opreasca motorul in orice moment – „pana prostului” parea iminenta. Deja mergeam de ceva kilometri cu „Range 0” pe bord – kilometri care mi-au parut o eternitate in ritmul acela, va dati seama. Dupa o curba insa, nu exagerez, ca-n filmele alea in care stii de la inceput ca eroul va salva orasul, ca domnita isi va da seama de complot si va ramane cu baiatul bun, il vad pe Adi oprit pe dreapta intr-o BENZINARIE. Oprim cu totii, facem plinul motocicletelor „pana-n buza” si, cu motoarele parcate langa pompa si supraplinurile rezervoarelor picurand usor, facem planul pentru unde o sa ramanem in acea noapte. Ne recomanda doamna de la benzinarie un stabilimet de tiristi nu departe de aici. Din vorba-n vorba, mai in gluma mai in serios, Adi i-a spus lui Asmir ca a vazut la un moment dat pe dreapta un hotel cu piscina. Desi era frig ca dracu s-a iscat o intreaga discutie. Asmir insista sa ne intoarcem, ca e piscina, ca e frumos, el voia inapoi si pace. In fine, dupa ceva tratative cadem la pace sa mergem inainte spre motelul de tiristi. Gandindu-ma acum, cred ca a facut misto Adi cu hotelul cu piscina. Pana azi, cand scriu articolul acesta, nu am aflat daca a glumit sau nu, o sa il intreb cu prima ocazie. O luam deci inainte spre hotel, unde parcam fix in buza scarilor ca sa evitam un „big problem” – parcarea pentru camioane era neluminata si cam dubioasa. Ne luam camera in primire, facem cate un dus rapid si incheiem seara cu niste biberoane de bere. Urmatoarea zi o luam spre Osh. Dat fiind faptul ca eram relativ aproape am decis sa nu poposim acolo ci sa o luam mai departe spre granita Tadjikistanului. Ajungem la Osh fara evenimente notabile si cautam sa ajungem la garajul celor de la MuzToo, unde avea sa schimbe Adi cauciucurile. Ajungem dupa ceva bajbaiala la poarta garajului acoperit de abtibildele calatorilor ce mai trecusera pe aici. Inauntru – ce sa vezi? Dupa un fel de zona de trecere unde era amenajat garajul o curte imensa cu cateva zeci de motoare parcate. MuzToo organizeaza tot felul de tururi in zona Stan-urilor si in Mongolia, ne-am intalnit cu un tur de-al lor aici cand am innoptat impreuna. Ne apucam de treaba, mesterul ii da jos cauciucurile lui Adi, noi mai surubarim la una-alta intre timp. Toate bune si frumoase, terminam ce aveam de facut, impachetam tot si plecam. Din cauza ca nu a reusit sa isi prelungeasca viza de Uzbekistan, Asmir, neamtul cu care ne-am intalnit la granita mongolo-rusa urma sa o ia pe alt drum si anume direct spre Uzbekistan si apoi spre Khazakhstan. Plecam de la garaj cu directia bancomat – granita. Imediat cum intram pe drumul principal ce sa vezi? Motocicleta lui Adi incepea sa franeze doar la a 2-a incercare. Adica tragea levierul franei, acesta venea fara sa opuna rezistenta pana langa ghidon, trebuia sa ii dea drumul si de-abia cand mai tragea a doua oara frana prindea. Foarte tampita senzatia. Ne dam seama imediat ce s-a intamplat pentru ca am mai patit asta anul trecut in Georgia dupa o cazatura intr-un rau. Pesemne ca atunci cand i-a schimbat cauciucul fata, mesterul de la MuzToo a apasat prea tare pe disc si a indoit prinderile discului de janta. Acum discul nu se mai invartea corect, fiind usor nealiniat cu etrierul. Drept urmare placutele de frana fiind prea „departe” de disc, aveau nevoie de o „pompa” ca sa se apropie de disc si de a doua sa inceapa sa il stranga. Culmea face ca atunci cand am intrat in Mongolia si am avut eu intalnirea de gradul 3 cu bariera mongoleza a fost ideea lui Adi sa demontam unul din discuri de pe roata fata cand am schimbat cauciucul taiat. „Sa nu patim ca in Georgia” a spus el atunci intelept. Iata ca blestemul discului nu ne-a ocolit nici in Mongolia.. In fine, plecam din Osh si continuam pe M41 spre Tadjikistan. Altitudinea deja incepuse sa creasca, am urcat de la 963 de metri cat sunt la Osh pana pe la 3600 de metri (pasul Taldyk). Ne-a prins si ceva ploaie pe drum, nu a fost tragic insa am clantanit nitel de frig pe-acolo. De oprit in acea seara ne-am oprit la Sary-Tash – un satuc la vreo 40 de kilometri de granita. Urma sa oprim aici iar maine sa trecem granita in Tadjikistan. O noapte la altitudinea aceasta o sa ne prinda bine pentru aclimatizare, una din temerile mele era legata de raul de inaltime. Nu ma refer la frica de inaltime, ci la senzatia de ameteala si dureri de cap provocata de urcarea rapida la o altitudine mare. Apropos de asta, citisem undeva ca este o idee buna sa faci traseul asta prin muntii Pamir in sens invers, dinspre Uzbekistan, pentru ca urcarea este mai graduala. Am aflat prea tarziu amanuntul acesta asa ca oprirea la 3600 de metri a fost binevenita:) Dimineata urmatoare alimentam din nou, „pana-n buza” (si bine am facut, vedeti mai jos de ce) la benzinaria din sat. La nici 10 kilometri departare, spre granita, am vazut una din cele mai impresionante privelisti. Soseaua dreapta si goala mergea drept spre lantul muntos, aparent impenetrabil. Fabuloasa privelistea. Linistea si calmul ce ne inconjurau au fost sparte brutal. Am ajuns la partea Kyrgyza a granitei. Aici ne-am mai intalnit cu un motociclist, rus parca, ce ne-a bagat in cap cele mai infioratoare povesti… ca vor spaga granicerii, ca sunt mega nesimtiti si asa mai departe, toate pe principiul „am auzit eu de la un prieten”. In fine, ne lasam cizmele regulamentar la intrare si pasim pe covorul din cladirea vamii. Inauntru, in stanga era o camera mare cu paturi suprapuse – soldatii si granicerii locuiau aici pe parcursul „turei”, in dreapta era o baie si o mica bucatarie. In fata, un birou cu un steag Kyrgyz pe perete – acesta era biroul sefului. In stanga biroului trona un fiset metalic plin de abtibilduri ale calatorilor ce au trecut inaintea noastra pe aici. Seful, nicidecum omul ursuz pe care mi-l imaginam. Ne verifica vizele si actele, ne trece in registru, platim taxele ce erau afisate si pe usa, pa si la revedere. Fara suprataxa, taxe de urgenta sau mai stiu eu ce bazaconii sau apropos-uri. Simplu ca „buna ziua”. Ne luam la revedere dupa ce lipim si noi un sticker pe fiset si o luam spre partea Tadjika a granitei. Intre cladirile vamilor, in „no man’s land” am dat de faimoasa statuie de mai jos. O vazusem pe zeci de site-uri de calatorii si bloguri. Am cocotat motoarele langa statuie si am facut cateva poze. O luam din loc si in scurt timp ajungem la bariera. Pe-aici, pustiu, ce sa zic, nu era nimeni. De departe ne vede un soldat si o ia la pas spre noi. Nu cred ca erau mai mult de 50 de metri intre locul in care era soldatul si bariera unde eram noi opriti. Ajunge „bietul” gafaind, ne aflam la 4155 de metri, deh. Vama asta era compusa din cateva containere, cladiri si hale – toate aratau ca dupa bombardament, aratau toate foarte rau. Ne ridica bariera si ne pofteste in prima cladire care era de fapt un container metalic. Intram inauntru, platim taxa pentru „dezinsectie”. Iese omul, se face ca ne da cu un „puf-puf” pe roti si ne face semn sa plecam la „the next office”. La the next office ne ia in primire un soldat care ne verifica actele si evident, ne cere alta taxa. Ce sa zic, „Wild west” la baieti aici, nici un pret afisat, nu dadeau nici bon nici chitanta, pur si simplu cereau niste bani si eventual puneau o stampila. Ne dam seama ca nu-i a buna, urma sa ne jumuleasca baietii. De la ghiseul asta ne trimit baietii peste drum la alt office. Aici, ne cer alti bani pentru whatever. Dupa modelul vamii kyrgize, aici era cladirea unde dormeau – am vazut pe o usa niste paturi suprapuse. Bucurosi ca au oaspeti probabil, mai ies din „dormitor” 2-3 insi, acum erau vreo 4 in total, pusi pe caterinca si facut bani din turism. Zicem ca nu avem cati bani ne cer, ca i-am dat la „veterinarian” la intrare – soldatul cu puf-puf adica – ne tiganim nitel cu ei si vazand ca nu o scoatem la capat ne trimit peste drum, la fratii lor de la „Transport police”. Imi pare rau ca nu am avut prezenta de spirit sa facem mai multe poze in vama, aceasta de jos este singura pe care o avem de dupa bariera: In biroul „Traffic police” intrai printr-un fel de hala dezafectata. Biroul – o camaruta cu un pat si un birou darapanat. Omul, scoate niste acte, ne completeaza meticulos datele pe ele, apoi ne trece si in registru, pune stampile si ne da o harta a Tadjikistanului pe o foaie A4. Platim si aici o taxa (mai mica decat ne cerusera baietii veseli din biroul alaturat). Next up – alt birou de langa bariera. Cand am iesit de la „Traffic police” baietii pusi pe caterinca ne urmareau cu privirea. Intram si aici si ne intampina un soldat. Omul arata mai oficial, macar era in uniforma si bocanci nu in „halat” sau papuci ca ceilalti. Ne stampileaza pasapoartele si ne spune ce aveam de platit si la el. Ca sa ne incurajeze ne zice ca ne da si chitanta… In fine, scoatem banii, ii punem pe masa si cat timp ne scrie el „bonul” (a se citi o fituica pe care o avea prin sertar, scrisa de mana) se deschide usa si cine intra? Soldatul „sef” cu chef de caterinca din biroul cu dormitorul. Se uita la bani, se uita la noi, din nou la banii de pe birou si iese inapoi dupa ce ne invita pe la ei cu un zambet malefic. Cu acelasi zambet parsiv pe fata, intinzandu-ne chitantele si facand banii sa dispara in sertar ne pofteste si soldatul inapoi la baietii veseli. Iesim afara si o luam spre singura cladire unde nu cotizasem pana atunci. Faza naspa era ca nu mai aveam bani kyrgizi la noi, bani tadjici nu apucasem sa scoatem, iar 10 dolari nu le dadeam nici sa ma pici cu ceara. Intram pe usa, baietii aliniati ne asteptau veseli, frecandu-si palmele. Se reia discutia de taxa, ca nu va lasam, ca trebuie taxa. Ca sa fie credibil, unul din ei scoate niste foi dintr-un sertar, pesemne ca erau foarte importante si fara ele nu intram in tara. Puteau fi ale noastre, trebuie doar sa platim o taxa. Vazand ca nu o scoate la capat cu noi impinge teatral foile inapoi in sertar. In fine, dupa vreo 15 minute de tiganeala, probabil plictisiti si ei, „seful” ne face semn ca „Ok, out!”. Adi da sa o ia spre usa intelegand ca a vrut sa spuna „Bine, plecati”. Mie insa, mi se urca parul pe spate de draci. Am inteles ca „Bine, out!” in sensul ca „Asta e baieti, mai poftiti pe la noi cand faceti rost de finante”. Il iau pe primul din dreapta mea de mana, scot portofelul din buzunar si ii zic ceva de genul „Bai, esti prost, tu nu intelegi ca nu avem bani?” Deschid portofelul si i-l intind cu un gest de „Ia-l tu frate, pe tot”. Actele le aveam in alta parte oricum, iar in portofel aveam 20 de RON, si niste bani din Khazakhstan, maruntis. Uimit si sfios, imi ia cu titlu de suvenir cei 20 RON arborand un aer de „Bine, daca insisti”. Dam buzna pe usa si plecam spre motoare. Bariera se ridica, baietii ne ureaza toate cele bune din pragul dormitorului. Mai lipsea sa ne faca „la revedere” cu batistele, atat de rau le parea ca am plecat. Fac aici o mica paranteza – privind in retrospectiva acum, la momentul in care stau in fata calculatorului si scriu ne-am intalnit cu doua feluri de situatii in care se asteapta oficialii sa „dai suveniruri”. Prima si cea mai uzuala este in trafic – daca te opreste politia prin tari de-astea exotice clar scoteam la inaintare permisul international (acel carnetel pe care il iei de la ACR contra unei taxe – 350 RON parca). Bine, tehnic vorbind, acel carnet international este valabil doar insotit de carnetul clasic, cel roz insa nu citea nimeni fine-print-ul de pe coperta. Se vor uita ca matza-n lemne o perioada, il vor inchide apoi si iti vor explica grav ba ca n-ai vreo hartie ba ca ai incalcat cele mai importante reguli din tara lor. Eventual iti vor arata si intr-o carte ce scrie la capitolul „sanctiuni si amenzi”. Nu conteaza ca nu intelegi, asta e si scopul – totul face parte din „numarul de magie”. Mica paranteza – a patit ceva similar un prieten mai demult cu politistii bulgari – acestia ziceau ca nu vorbesc nici engleza nici romana, amenintau cu nu-stiu-ce sanctiuni, scoteau si codul rutier si ii aratau paragrafe subliniate (scrise in bulgareste, evident), recitau de-acolo insa cand venea vorba de plata amenzii pe loc brusc isi aduceau aminte de cifre in romana, ba chiar te si avertizau unde este amplasat urmatorul radar… Important in astfel de situatii este sa nu ai bani in portofel sau sa nu vada in nici un fel ca ai ceva „cash” la tine. Pozitia ghiocel, „da, imi pare rau, da-mi amenda, am gresit” sau nerecunoasterea vinei pe un ton calm, si fara graba deobicei ii face sa renunte dupa 15-20 de minute. Pana la urma ei pierd timpul cu tine, daca nu au ce sa iti ia pe moment – adica sa „platesti” amenda pe loc – ai mari sanse ca alternativa de a-ti lua permisul sau talonul + birocratie si acte de completat sa fie ultimul lucru pe care si-l doresc. Este un fel de waiting game. Un pic diferite sunt situatiile de la punctele de trecere ale frontierei. In cazul pe care vi l-am povestit mai sus era clar ca baietii nu aveau nici un stres. Cand am intrat in Rusia, in vama (am povestit aici mai pe larg cum a mers cu interviul special) erau oameni care asteptau la „interviu” de 6-7 ore pe un hol de 2 pe 2 – c’est la vie. In cazul de fata, daca era dupa vamesii tadjici puteam sta jumatate de zi blocati, nu e ca si cum se grabeau sa iasa din tura ca aveau treaba-n oras, ei locuiau acolo zile intregi oricum. Unde mai pui ca practic eram in no man’s land, nu ne puteam intoarce inapoi in Kyrgystan pentru ca aveam viza cu o intrare/o iesire. Colac peste pupaza nu era nici semnal la mobil, ce sa mai – eram copiii nimanui. Ma gandesc ca intr-o situatie extrema un telefon la consulat sau ambasada ajuta, ultimul lucru pe care il vor baietii veseli e sa aibe vreun control sau sa fie rotiti din postul acela „caldut”… Revin – primii kilometri din Tadjikistan ne-au intampinat cu drumuri frumoase, am trecut pe langa lacul Karakoul si am continuat spre sud, pe M41. Culorile variate ale Kyrgystan-ului au fost deja inlocuite de paleta mult mai monotona a platoului arid. In scurt timp ajungem la Murghab, primul sat de dupa granita. Cum mergeam noi asa, pe soseaua ce trecea pe langa sat, Adi vede pe stanga benzinaria. Vorba vine benzinarie, era o pompa ruginita ce parea parasita. Aparea pe GPS totusi. Ii fac semn sa oprim sa alimentam. „Chiar vrei sa alimentam de aici?” vine intrebarea sa. „Adevarul e ca nu prea sincer sa fiu” – zic in gand si mergem mai departe. Orele serii aveau sa ne gaseasca in Alichur, un sat mult mai mic, aflat cam la 100 de kilometri de Murghab. Avea sa fie ultima oprire pe M41, inainte sa o luam spre sud, spre granita cu Afghanistanul. Ajunsi la Alichur, ne oprim direct la magazin. Aici Adi este abordat de o doamna – profesoara de engleza – care zicea ca are cazare. Eu o iau inainte spre celalalt capat al satului, unde aparea pe GPS un guesthouse. Aici, la guesthouse, era deja cazat un tip care facea un tur cu bicicleta, decidem sa ramanem aici si noi. Nici nu stam 10-15 minute sa despachetam ca mai intra in curte o dubita cu doi tineri francezi pe la vreo 60 de ani. Oamenii, pensionari, faceau turul „Stan-urilor” cu dubita. Foarte foarte tari, niste persoane exceptionale – nu le-am zis „tineri” cu ironie. V-am spus mai devreme despre „benzinaria” de la Murghab. Dupa ce ne-am instalat, primele intrebari adresate gazdei au fost despre – ce altceva – „benzin”. Veste proasta – era „Problem cu benzin” ne spune barbatul cu tristete. Plouase recent in munti iar cisterna nu a venit de ceva vreme, prin urmare, nu prea e benzina prin zona. Ne spune ca era posibil la noapte sa vina un transport cu benzina insa cum nu venise de multa vreme era o marfa rara. Dupa ce am aflat vestile locale, plec spre magazinul din sat dupa ceva de-ale gurii. Din pacate, patronul locului unde a intalnit-o Adi pe profesoara de engleza era musulman deci n-am avut succes, nu vindea deloc alcool. Binevoitor, omul, m-a indrumat spre un alt loc, la vreo 5 kilometri spre cealalta iesire din sat. In scurt timp, ma intorc cu 3 beri la 1L si ne apucam la povesti cu „vecinii”. Din timp in timp il mai bazaiam pe barbatul casei – „Stii ceva de benzina?”, „A venit transportul?” omul mai dadea un telefon, mai iesea pe „ulita” sa-ntrebe, isi dadea interesul, n-am ce zice. In fine, iata ca se asterne noaptea peste Alichur. Ne retragem in casa, pe divan si ne punem la masa cu toata lumea. Cum stateam noi asa un inger cu fata radiind deschide usa si ne da buna-vestire: „A venit benzina”. Lasam si mancare, si bere, ne urcam pe motocicletele si pornim alaturi de gazda noastra pe strazile cufundate in bezna catre casa unui vecin. Ajunsi, gasim intr-un garaj niste bidoane dubioase, astupate cu dopuri invelite in celofan. N-am intrebat care este cifra octanica, pur si simplu nu am avut curaj. Ne apucam voiosi sa transferam din bidoane in niste sticle si apoi mai departe, in rezervoare. Din pacate (sau din fericire, cine stie?) omul nu a vandut decat vreo 20 de litri deci nu am umplut rezervoarele – mai bine decat nimic totusi. Gazda ne-a asigurat insa ca de dimineata vom mai merge la alt vecin, care vinde si el benzina. Nu am facut niciodata calculul cat am dat pe litrul de „benzina” la Alichur, cert este ca a fost ieftin, cam ca intr-o discutie dintre doi prieteni vechi la o bere. „Mai tii minte Georgele cand ti-am vandut masina acum 10 ani? Acum ca suntem prieteni sa stii ca cei 2000 de euro pe care ti i-am cerut au fost mult, defapt ea nu costa mai mult de 1500.” Cumparatorul: „Ei, acum ca suntem prieteni sa stii ca si 3000 daca imi cereai ti-o cumparam…” Ne intoarcem asadar la cazare convinsi ca am facut afacerea saptamanii. Si o cam facusem, fie vorba intre noi, nu aveam multe optiuni la momentul acela. In episodul viitor plecam spre granita cu Afghanistanul, iar apoi spre Uzbekistan. Offroad frumos la inaltime, intalniri ocazionale cu „mama Gaia”. Intamplari, oameni buni si politistii rutieri tadjici unde din pacate am incalcat regula de baza enuntata mai sus 🙂