Episodul 10: Primii pasi offroad

Dupa ce in sfarsit au epuizat toate combinatiile posibile de persoane, telefoane si camere, ne-au parasit indreptandu-se catre vulturul trist sa il imortalizeze si pe el pentru eternitate… Long story short – iata-ne deci, in drum spre desert. Incet incet peisajul a inceput sa se schimbe. A inceput sa apara din ce in ce mai mult nisip, si-au facut aparitia si camile aparent salbatice pentru ca nu era nici o asezare de jur imprejur. Ma cuprinde un sentiment apasator.. asezarile omenesti sunt din ce in ce mai putine si mai indepartate una de alta. Daca se strica vreo motocicleta? Daca facem pana? Daca avem un accident? Daca, daca, daca…. La un moment dat vedem pe marginea drumului dam de o cafenea. Vorba vine cafenea, era defapt o casa cu un panou pe care scria „Kafe” si o iurta langa. Intram inauntru, vedem ca miroase si a mancare. Luam 2 cafele, niste apa si intrebam daca au de mancare. Ni se raspunde afirmativ insa in loc de meniu cu bucate alese, doamna deschide frigiderul si ne arata unicul fel de mancare – ceva ce se asemana cu o salata orientala si orez. Rasuflam usurati vazand „meniul zilei” – traditional monngolez, se-ntelege. Ca si paranteza – aceasta era prima interactiune cu bucataria mongoleza, la Oasis aveau chestii europene – snitel, omleta, chestii vestice. Dupa ce plecam de la „cafenea” ce sa vezi? La nici 50 de metri incepe deja obisnuitul santier – da, da, ati ghicit. Drumul cu asfalt proaspat turnat se oprea intr-un maldar de pamant iar traficul era dirijat pe o „ruta” secundara, paralela cu terasamentul soselei. Dat fiind faptul ca eram deja in desert, ruta asta secundara era – cum altfel – acoperita cu nisip fin. O luam prin nisipul acela, inaintam paralel cu soseaua pret de cativa kilometri. Ce n-am inteles era ca sectiunea aceea de soseaua „in lucru” arata foarte bine, nu se lucra, asfaltul era „beton”. La un moment dat mi se pare ca Adi s-a plictisit si vireaza spre dreapta, spre terasamentul soselei. In ultimul moment abandoneaza ideea de intra pe sosea si o ia inapoi. Cand m-am apropiat vad si motivul – ruta pe care eram noi era despartita de sosea de un „sant”. „Fuck it” zic in gand, imi iau elan si sar peste sant. Cu asfalt negru din nou sub roti continuam in „paralel” – Adi offroad, eu pe asfalt, cu 10-20 de metri inaintea lui, cautand un loc in care sa poata trece spre sosea. Dupa alti cativa kilometri ruta ocolitoare s-a unit din nou cu soseaua si continuam catre Dalanzadgad pe asfalt, unde ajungem pe seara. Orasul nu ni s-a parut deloc impresionant asa ca decidem sa il traversam si sa ajungem la un camping de iurte aflat la vreo 20 de kilometri in directia unui canion pe care voiam sa il vizitam ziua urmatoare. Ajungem la campingul de iurte si ne felicitam in gand pentru alegere. Complexul arata foarte bine – in centru era o iurta mare, mult mai mare decat cele obisnuite ale localnicilor, inconjurata de alte cateva iurte mai micute, pentru innoptat. In iurta mare se afla o masa de biliard si una de ping-pong. Bine bine, dar ce lipseste din peisaj? In tot complexul erau doar paznicul si vreo 3-4 caini, in rest absolut pustiu, nimeni cat vezi cu ochii in orice directie. Nu tu bere rece, wifi, nu tu mancare, buda sau dus asa ca zicem „pas” fara sa stam pe ganduri si o luam inapoi spre oras unde am gasit un hotel. Aici – alta viata, oameni, wifi, mancare, bere rece, buda si dus cu apa calda. Felicitandu-ne pentru decizia luata bagam motocicletele unde altundeva decat in parcarea subterana unde parcam in stil, fix langa sania lui Mos Craciun, avea si el treaba prin Gobi probabil. Regulamentar, cu o bere in fata, facem acem planul pentru a doua zi: de dimineata o luam spre canionul Yolin Am, supranumit „Canionul vulturilor” deoarece se afla la o altitudine destul de mare, iar dupa aceea o luam „la pas” spre un camping de iurte din desert, planul fiind sa traversam desertul spre nord, spre Bogd, iar apoi sa continuam spre Mongolia Centrala. Cu aceasta ruta in gand, incepem a doua zi. Plecam spre canion nu inainte de a-l saluta pe mosul inca parcat la -1. Drumul spre canion trecea pe langa campingul de iurte la care am fost ieri seara – inca nici o miscare – pustiu. Dupa vreo 30 de kilometri iesim de pe sosea, mergem o bucata de drum peste o campie dupa care incepe urcarea spre parcul national unde era canionul. La un moment dat, pe urcare, intr-o curba de stanga, trasele pe care treceau rotile masinilor erau pline de pietris afanat. Aparent, drumul era la acelasi nivel si nu am bagat de seama ca pietrisul era mai adanc decat deobicei asa ca spatele motocicletei face cativa „pasi” de dans spre dreapta si termina cu o alunecare gratioasa. Colac peste pupaza – mobretul intins pe jos. Chiar inainte de curba respectiva, lui Adi i-a cazut pe jos schimbatorul de viteze – na coincidenta. Ca si paranteza – inainte sa plecam de acasa, reusise sa indoaie cu un patent siguranta ce tinea fixat schimbatorul. Acum, din cauza vibratiilor, aceasta a cedat si a iesit de pe ax. Gasim schimbatorul, insa nici urma de siguranta. Cupleaza 2-a „cu mana”, bagam schimbatorul in bagaj continuam drumul catre intrarea in canion. Ajungem sus, la intrare, unde parcam in fata unei „gherete” de inchiriat biciclete. Dupa ce ne asigura oamenii sa mergem cu incredere ca se uita ei la motociclete, o luam la pas in directia canionului. Nu mica ne-a fost mirarea cand peste primul delusor dam peste un staul cu cai. Cai de inchiriat pentru turisti. Avand in vedere ca aveam pe noi echipament full iar ideea de a merge cativa kilometri in cizme moto nu ne suradea, inchiriem doi caluti fara sa stam pe ganduri si o luam „la galop” prin canion. Bine, impropriu spus „la galop”, nu va ganditi ca am demarat precum cowboy-ul din reclama la Marlboro. Doamna de la inchirieri, prevazatoare si probabil neimpresionata de echipamentul nostru, ne asigneaza niste instructori ce aveau sa ne insoteasca pe langa cai: un baietel de vreo 6 ani si o fata de vreo 11-12. In formula asta o luam tropa tropa „la deal”. Frumos canionul insa nu m-a lasat cu gura cascata. La un moment dat copiii ne spun ca mai departe continuam „pe jos” – devenise foarte stramt locul si nu mai aveau loc calutii. Ne dam jos si mai continuam pret de vreun kilometru. Se racise considerabil aici, inca se mai vedeau limbi de zapada tasata ce inca nu se topise. Cu setea de explorare potolita, ne intoarcem, luam calutii, copiii si continuam spre motorete. Ajunsi la motoare, cei de la „inchirieri” ne sar in ajutor – cu un un patent si niste sarma indoita improvizam o siguranta cat sa tina schimbatorul la locul lui pana inapoi in Dalanzadgad unde vazusem un service auto. Urma sa ne ducem acolo sa cautam o siguranta pentru schimbator. Ne despartim de copii dupa ce le-am dat niste dulciuri pentru efort, le multumim si celor de la inchirieri pentru ajutor si pentru nepretuita sarma. Avem detoate la noi insa sarma nu ne-am gandit sa luam. Nu-i bai insa, ne-au dat baietii si de rezerva – nu stii cand ai neovie. N-am ajuns la jumatatea drumului dinspre intrarea in canion si sosea ca a trebuit sa oprim din nou. In fata aparusera niste nori negri, se pornise un vant dusmanos ce a dat startul unei noi etape a binecunoscutului concursului „imbracat-viteza”. Terminam la fix cu primele picaturi de ploaie si continuam drumul spre sosea. Campia peste care trecusem la venire avea acum santuletele create de rotile masinilor pline de apa, parca mergeam printr-o orezarie. Faptul ca erau pline de apa nu era o problema in sine, insa erau si alunecoase iar vantul care acum batea „full force” – pentru ca nu mai eram intre dealuri ci in camp deschis – facea mentinutul trasei destul de dificil. In fine, ajungem la service, vremea se indreapta brusc, aici soare si frumos iar din fericire in departare, norii negrii pe sub care trecusem se indepartau peste munti. Vine mesterul, ii explicam noi intr-o combinetie de romana, engleza si gesticulatii care e problema, omul se prinde imediat cand vede schimbatorul. Dupa ce incearca 2-3 sigurante pe care le avea la indemana se dovedeste ca unele erau ba prea mari, ba prea mici.. niciuna potrivita. Ne conduce apoi la o lada militara, de grenade, plina cu suruburi, piulite, saibe, tot felul de chestii. In ciuda sutelor de fieratanii din cutie, vanatoarea dupa o siguranta potrivita din pacate s-a soldat cu un esec. Daca eram in Europa probabil ca asta era momentul in care ne spunea ca se aduce „pã original, la comanda” si dureaza 2 saptamani. Din fericire, mecanicul mongolez nu renunta usor, daca nu are scule – si le fabrica. Pe acelasi principiu, in mai putin de 5 minute, schimbatorul de viteze al lui Adi era tinut in loc de o saiba taiata si micsorata cat sa intre la fix pe ax. Cu schimbatorul la locul lui si inca 2-3 saibe de rezerva in buzunar o luam inapoi, pe drumul spre canion, cu gandul sa ajungem la campingul ala de iurte din desert. Usor debusolat, GPS-ul incerca sa ne spuna sa facem dreapta la un moment dat. Adi observa nesiguranta din vocea GPS-ului si ne hotaram sa cerem o a doua parere despre ruta. „Ce noroc!” gandim vazand un TIR oprit pe partea dreapta a drumului. Il intrebam pe tiristul ce mesterea ceva la motor ce parere are despre inspiratia GPS-ului. Acesta confirma oarecum ruta Garmin-ului, numai ca ne indruma sa ne intoarcem vreo 3 km si sa facem stanga. Luam de bun sfatul si il urmam intocmai… Mare greseala. Dupa ce ne intoarcem si facem stanga, o luam pe un drum de pamant si nisip care incepe sa se indeparteze usor usor de sosea insa in directia buna. Drumul acesta insa, nu era deloc asemanator cu drumul de dinainte, de la canion. La o prima vedere era deschis si intins, insa nu puteai sa mergi pe unde voiai tu pentru ca din loc in loc pamantul era brazdat de niste albii de rau secate de 1-1.5 metri adancime cu pereti foarte abrupti, nici vorba sa le traversam. Cum-necum deci, mergeam pe unde voia relieful, nu neaparat urmand ruta GPS-ului. Dupa o bucata de vreme in care am mers „aproximativ” tot cautand locuri prin care sa trecem albiile ce ne tot apareau in cale, apare din nou, trasa la indigo parca, o fasie lunga din aceea de pietris. Adi in fata, incepe sa danseze. Vad asta si hotarat sa nu mai las motoreta pe jos accelerez putin. Putin, adica deschid foarte usor gazul cat sa descarc putin fata, nu blana. Calculele insa nu s-au potrivit.. voblajul lui Adi s-a incheiat pe un mal de pamant cu Suzuki-ul gratios asezat pe partea stanga. Eu, in spate, cu ceva mai mult elan, pun motorul jos si imi continui din inertie miscarea cu o tumba peste ghidon si parbriz. Daca mai exista indoieli pot sa va confirm ca faza cu vazutul stelelor verzi (la propriu) este adevarata. In cadere, dau serios cu casca de pamant, lucru care imi arunca cat colo cosorocul si camera (al carei suport era prins de cosoroc). Prima grija – sa ridicam motoarele. Aveam rezervoarele pline de benzina asa ca incepuse sa picure usor pe furtunul de „prea plin”. Ne culegem de pe jos si evaluam pagubele.. la Suzuki nimic in afara de zgarieturi normale – totul la locul lui, fara nici o problema. La motorul meu, la hand guard era rupt un suport de plastic – nimic tragic – doar suportii bagajului erau indoiti. La casca, surubul de plastic ce tine cosorocul era rupt, din fericire clemele laterale ce tin viziera doar se desfacusera, aveau piciorusele intregi. Pe mine ma durea partea stanga a pieptului, coastele pe care aterizasem protestau de fiecare data cand trafgeam mai adanc aer in piept – a fost o tumba pe cinste. Dupa ce reculegem la o tigare prindem cutia la loc, fixez cosorocul cum se poate si plecam inainte.