Inceputul acestui articol ne gaseste in dimineata primei zile in Mongolia. Dimineata care a inceput de pe drum defapt. Ajunsi la Oasis dupa noaptea alba din articolul trecut, bem niste beri in asteptarea deschiderii bucatariei – eram rupti de foame.
Dupa ce intr-un final vine tanti bucatareasa si deschide, mancam o omleta, mai stam la povesti cu oamenii ce tocmai se trezisera – ei cu cafea noi cu bere si adormim rapusi. Daca nu ati citit episodul de dinainte il gasiti aici 🙂
Ne trezim cu greu dupa-amiaza, stam din nou la povesti cu ceilalti calatori. Aflam ca unii sunt la a 4-a revenire in Mongolia, altii au motocicletele parcate la UlaanBaatar pentru in jur de 250 euro anual iar ei vin in concediu cateva saptamani in fiecare an sa faca diverse trasee. Practic, pe langa majoritatea celor cu care vorbim noi suntem „bobocei” – la prima aventura de acest gen.
Aflam vesti despre trasee, pe unde sa o luam, ce e de evitat. Se intind pe masa harti de tot felul, se schimba impresii despre trasee, rauri, alunecari de teren.
Genul acesta de stabiliment este vital pentru calatori. Este cel mai bun loc sa afli informatii despre starea drumurilor, ce inundatii mai sunt si unde, pe unde s-a trecut de curand si asa mai departe. La televizor sau din surse „oficiale” clar nu se vorbeste de drumurile pe care vrem noi sa mergem, uneori secundare si fara importanta majora. Nici pe localnici nu poti sa te bazezi, ei rareori parcurg distante mari, multi dintre ei stiu maxim cateva zeci kilometri „in jurul casei” iar sansele sa fi parcurs recent drumuri in directia unde te duci tu sunt mici.
Revenind – deoarece era duminica, service-ul de langa Oasis este inchis. Suntem asigurati insa ca „our Japanese mechanic” vine maine la ora 8 fix.
La un moment dat cum stateam noi la bere povestind intamplarile de „ieri” vine un om ingrijorat la masa noastra. Cu un ton grav intreaba al cui este KTM-ul din parcare. Urmeaza cateva clipe de liniste. Ridic doua degete iar el ma intreaba: „Mate, do you know you have two flat tires?”. Stim frate ca de-abia ne-am tarat pana aici 🙂 Rasuflam cu totii usurati ca nu s-a intamplat vreo catastrofa – ma gandeam ca a cazut motocicleta peste altele provocand un domino ca-n filmele cu choppere parcate in fata barului. Se alatura si el grupului zgomotos si reincep povestile.
Berile curg, kitchen passport-ul se umple. Scriem si pe partea cealalta. In atmosfera asta de sarbatoare vine noaptea si apoi luni dimineata.
Dupa cateva ore de somn, ne trezim prompt la ora 8 si ceva. Umflu putin rotile, cat sa nu se dejanteze pana la service si iata-ne incolonati in fata portii service-ului. In total vreo 5-6 motociclete, fiecare cu diverse lucrari, de la mentenanta la alte operatiuni mai delicate.
Stam vreo 40 de minute asteptandu-l pe „the Japanese mechanic”, comentand amuzati despre comportamentul foarte ne-japonez de a intarzia la serviciu tocmai luni dimineata. Dupa ce mai asteptam putin, vine omul, isi cere scuze, deschide poarta. Frumos utilat service-ul, cu scule de tot felul, un mic magazin cu consumabile, ulei, cateva cauciucuri, ceva echipament.
Ce mi-a placut la el a fost ca imediat dupa ce a deschis a venit sa vada motoarele, a ascultat rabdator sa povesteasca fiecare ce are de facut si cand are nevoie de motocicleta sa plece. Dupa aceea a facut o lista de prioritizare si s-a apucat de lucru.
Cu motoarele pe maini bune ne-am echipat si am luat-o spre centrul orasului. Aveam mai multe de facut si anume: first order of business – sa cumparam un SIM card pentru Internet, cel din Rusia a fost absolut genial. Dupa aceea, Adi trebuia sa isi ia o pereche de adidasi dupa ce i-a uitat pe ai lui la Baikal. Ultima zi in Rusia, pe malul lacului Baikal s-a terminat cu o noapte grea.
Ne ajuta tanti de la Oasis, ne comanda un taxi ce urma sa ne ia din benzinaria aflata la cateva zeci de metri departare. Dupa ce asteptam 10-15 minute iata vine si masina… un taxi cum n-am mai vazut – as putea spune. Interior catifelat, pufos, de un roz aprins, cu hit-urile anilor 90 rasunand in boxe.
Soferul? o tanti pe la vreo 40 de ani care se baga agresiv prin trafic. Fara gluma, a condus tanti foarte foarte bine, mergea relativ agresiv insa nu periculos. Cand se baga se baga decisiv, stia cand sa pluseze si cand e mai bine sa astepte. In scurt timp, in ritm de „Cocojambo”, „Sexy eyes” si alte hituri iata-ne ajunsi in centru.
O luam la pas prin piata Chinggis Square, facem poze-n stanga si-n dreapta mai ceva ca turistii chinezi.
Tot prin centru am cautat si un bancomat. Fericit ca am gasit un ditai terminalul intr-un fel de magazin bag cardul fara sa stau pe ganduri – doar n-o sa se ia curentul si aici cu cardul meu in ATM, nu (asta mi s-a intamplat in vama ruso-mongola, cititi aici)?
Nu, insa ce sa vezi? terminalul ala nu era unul bancar. Putina panica.. dupa ce am bagat cardul nu mi-a aparut nici un meniu „Select language” sau ceva cu steaguri nationale, primul pas la orice bancomat respectabil. Net nu aveam ca sa apelez la cumatrul „Google Translate” asa ca apelez la o doamna care manca la o masa alaturata.
Ii explic tarasenia, se opreste din mancat si imi explica de ce nu stia si engleza terminalul respectiv (tot ce aparea pe ecran era doar in mongoleza 🙂 Acela era defapt un terminal de platit taxe, impozite si alte lucruri frate…
Bine bine, ma gandesc – dar fanta pe care deobicei bagi cardul avea dimensiunea potrivita, cardul a fost tras, totul regulamentar. Pentru ce era daca nu pentru card? Raspunsul corect – pentru buletinul mongolez, evident. Ce sa vezi, la ei buletinele au chip si au dimensiunea „standard” a unui card bancar. Tehnologie…
Intr-un final suna doamna la numarul de telefon de pe bancomat, raspunde cineva in mai putin de 10 secunde, ii explica ce gogomanie a facut turistul derutat. In alte cateva secunde apare pe terminal un popup ca s-a conectat omul de la celalalt capat al firului prin Teamviewer (un soft de control de la distanta al calculatoarelor), face ceva pe-acolo si iese cardul. Laser frate! in mai putin de 2 minute cardul era la loc in portofel 🙂
Dupa ce am reusit intr-un final sa scot si eu bani de la o banca am mers sa cumparam un SIM de date. Intram in primul butic ce avea la intrare sigla companiei telefonice MobiCom. La Oasis ne-a fost recomandata ca avand acoperire foarte buna in Mongolia. Inauntru insa aflam ca la acest magazin se pot face doar incarcari de cartele, nu si cumparari de SIM-uri noi. Cel putin asta am inteles noi si plecam cu directia „Posta” unde am inteles ca se vand numere noi de telefon, asa cum vrem noi.
Nu am gasit „Posta” insa am gasit un magazin al altui operator, G-Mobile unde ne-a convins tanti pana la urma sa cumparam de la ei. Plecam cu SIM-ul si ne continuam periplul prin centru.
Urmatorul obiectiv era sa gasim un magazin de adidasi.. Adi si-a uitat adidasii la Baikal asa ca trebuia neaparat sa isi ia o pereche.
Dupa cateva magazine unde nu am gasit nimic satisfacator – ce modele placeau erau prea mari sau prea mici, ce aveau ei nu ii placeau ne hotaram sa mergem la un magazin recomandat de un binevoitor – la cativa kilometri.
Nimic mai simplu ne gandim – oprim noi un taxi de pe strada si mergem intr-acolo. Fals dragii mei.. am pierdut vreo 30 de minute asteptand sa vedem un taxi.. din putinele care au trecut pe strada toate erau ocupate. Intr-un final ne hotaram sa o luam pe jos spre o intersectie mai aglomerata, Adi sa stea pe o parte, eu pe partea diagonal opusa si sa asteptam pe-acolo taxiuri.
In drum spre intersectie (erau vreo 100 de metri) gasim la ceea ce parea un magazin sportiv. Intram fericiti. Aici adidasii erau pusi pe raftulete (asa cum te-ai astepta), nu foarte multe modele dar – Aleluia! – a gasit un model care i-a placut iar pe raft era si marimea potrivita. Cand a venit vorba sa gaseasca perechea si sa ii probeze vanzatorul a deschis „masa” pe care tocmai manca si voila, comoara lui Aladin! Sub blatul mesei se aflau vreo 30 de adidasi, desperecheati.
Cumparam si platim omului. La plecare il rugam sa ne cheme un taxi ca noi nu gasim. Plin de incredere, omul lasa magazinul deschis (inchide cutia comorilor inainte) si iese cu noi in strada. „Hai cu mine ca va gasesc eu taxi”, spuse sigur pe el. Rad in sinea mea gandind „Frate nu stii tu cat ne-am chinuit noi sa gasim taxi pana sa ajungem la tine”…
De la omul nostru, vanzatorul de pantofi, am invatat una dintre cele mai utile chestii ce ne-a fost folositoare pana la Baku, prin toate „Stan-urile”: daca vrei taxi fie faci comanda (insa e mai scump si tre’ sa vorbesti mongoleza – detaliu important) fie stai pe marginea drumului cu mana intinsa la „Ia-ma nene”. Toata lumea face asa, asta e modul principal de a te deplasa prin oras (in afara transportului in comun bineinteles).
Luam o masina, negociem pretul pana la Oasis si o luam intr-acolo. Primul lucru pe care il facem cand ajungem este sa vedem care-i statusul lui „our Japanese mechanic”. Cu stupoare vedem ca ambele motociclete sunt fix cum le-am lasat. Vroba vine „asa cum le-am lasat”, motocicleta mea, cu cricul deja vestit si din cauza ca s-au dezumflat rotile din nou a cazut pe partea cealalta insa noroc ca s-a sprijinit pe poarta service-ului si asa a ramas cu „negru-n jos”.
Mai stam nitel pe-acolo si ne vine si noua randul. Se apuca omul inainte de motocicleta mea. Primul lucru – sa inlocuiesc cauciucul spate si sa vedem de ce pierd aer. Nu mica mi-a fost mirarea sa vedem ca aerul se pierde pe la banda izolatoare a spitelor.
Paranteza din nou – majoritatea jantelor moto cu spite nu sunt tubeless ci au camera inauntru. Jantele astea ale mele sunt un fel de hibrid – au si spite dar sunt si tubeless datorita unei benzi de cauciuc aflata pe interiorul jantei care „izoleaza” capetele spitelor si tine aerul intruntru.
Din ce ne dam seama, culmea – la ambele roti – banda aceea este intepata undeva. Singura solutie deci, este sa instalam camerele pe care le aveam la mine in caz de „Doamne fereste” in fostele jante tubeless.
Urmatoarea operatie a fost sa rezolv cumva cu cricul vietii… solutia partiala a mecanicului a fost sa puna motocicleta pe cricul central si cu cricul lateral extins si sa bage intre ele un cric de ridicat masina. Rezultatul a fost ca a departat putin cricul lateral de motocicleta astfel incat acum e ceva mai stabila. Nu e o lucratura ideala insa ce-i drept sta mult mai bine acum.
La mine cam asta a fost toata distractia.. incepe lucrul la motocicleta lui Adi care avea revizie full – filtre, ulei, bujii, tot tacamul.
Cum mesterul mai avea de lucru la alte motociclete si noi ne cam grabeam pentru ca a doua zi voiam sa o luam din loc Adi s-a apucat sa demonteze plasticele, rezervorul, sa schimbe filtrul de aer, bujiile, practic a facut revizia singur cu mine incurcandu-l pe-acolo.
Intre doua pauze iesim afara la tigare. Cum stateam noi afara cu o bere – trece pe langa noi un tanar politist imbracat in uniforma de parada. Cu sireturi de-alea colorate, chipiu, totul ca scos din cutie. Intre niste nasturi avea prins ce ne-a explicat dupa aceea ca este un ornament metalic asemanator unui varf de sageata. Cand merge asta se loveste de catarama scotand in clinchet amuzant.
Vorbim putin cu omul – si aflam ca era imbracat asa „full options” pentru ca venea de la repetitia paradei de Naadam.
Ca si paranteza, Naadam-ul este o mega sarbatoare nationala in Mongolia, cu parada, defilari de tot felul, scoli inchise si culmea – aveam sa aflam mai tarziu – vama inchisa.
In fine, facem schimb de conturi de Facebook si mare ne-a fost mirarea cand omul scoate un telefon din ala vechi, cu butoane, pe care intra pe Facebook, ne cauta si ne adauga. Colac peste pupaza, dupa ce mai discutam nitel si bem o bere impreuna ma duc in camera si iau telefonul meu de rezerva, un Samsung Galaxy S4 Active, i-l fac cadou si ne despartim, noi mai aveam de lucru si se cam insera.
Pe la 11-12 seara termina si Japanese mechanic cu motocicletele din garaj, perfect timing, terminam si noi cu motocicleta lui Adi, ne primim „amenda” pe o bucata de hartie scrisa de mana, o platim si inchidem pravalia.
Mai bagam niste beri sa sarbatorim motocicletele „cu fundita”. Eu bucuros, am „degradat” compresorul relocandu-l din tank bag (unde tineam lucrurile pe care le voiam la indemana) la fundul cutiei cu scule unde pusesem sculele in ordinea probabilitatii de a le folosi: pompa si filtrele de benzina, leviere, compresor, kit de pana, etc.
In urmatorul articol o luam spre desertul Gobi. Gata cu gluma, incepe offroadul.
PS: Nu cred ca o sa va surprind cu ceva spunandu-va de pe acum ca nici asta nu a mers cum ma asteptam.
One Reply to “Episodul 9: La pas prin UlaanBaatar”