Dragii mei, iata-ne treziti cu arme si bagaje dimineata la Alichur. Dupa ce seara trecuta am facut plinul partial cu benzina “la bidon” si am admirat un
cer absolut fabulos iata-ne acum in drum spre casa altui vecin sa umplem rezervoarele.
Curtea omului asta arata mult mai bine, seara trecuta am pus benzina din niste bidoane dintr-o magazie, acum deja eram cam ca la OMV, mai ca nu ne-a oferit o cafeluta omul. Curtea mare, un fel de butoaie mari, ce sa mai, lux deja.
Facem plinul “pana-n buza”, ne luam la revedere de la gazda si vecini si o luam in continuare pe M41 spre intersectia de unde aveam sa o luam spre granita cu Afganistanul – faimosul coridor Wacahan astepta.
Din Alichur drumul continua cu un asfalt peticit pana am parasit M41 si a inceput offroadul. Imediat intalnim si prima bariera. Arata amenintator checkpointul asta, bariera era incolacita cu o bucata de sarma ghimpata si semnul de “atentie, electric”.
Pentru partea asta sudica a Tadjikistanului e nevoie de un permis special, pe langa viza. Se numeste GBAO si practic, contra unei taxe de 70 de dolari ai voie sa intri pe ruta sudica. Oprim la bariera asadar, iese un soldat dintr-o ghereta, ne verifica pasapoartele si e-viza cu stampila mare, rosie “GBAO”. Pe ruta aceasta sunt o gramada de checkpointuri – la fiecare se afla soldati inarmati, verifica actele si bineinteles, te trec in registru.
Incepem asadar coborarea, spre sud, spre raul Panj. Coborarea vorba vine, Alichur si checkpointul se afla pe la 3800 de metri altitudine, cam prima suta de kilometri de astazi avea sa fie toata la peste 3000 de metri, celelalte doua treimi vor fi pe la 2500 – 2600 de metri.
Drumul acesta de astazi, vreo 340 de kilometri mi s-a parut absolut fabulos. Cararea serpuia odata cu raul ce desparte Tadjikistanul de Afghanistan. Raul, nehotarat, cand alerga repede printre stanci si defilee, cand avea aspect de delta – se latea foarte mult si parea sa il poti trece cu piciorul.
In trecut, tadjicii au avut mari probleme in a securiza anumite sectoare ale granitei, de aceea probabil sunt si checkpointurile foarte dese, am vazut si soldati ce patrulau granita.
De partea cealalta, in Afghanistan, vedeam din loc in loc adevarate “oaze” imprastiate prin tinutul arid. Pete de culoare cu verdeata, copaci si case inghesuite. Nu de putine ori aveam impresia ca ma uit la jocul “Caesar” – cam asa aratau acele peisaje.
Nu au lipsit cateva portiuni cu nisip, am imbratisat cu foc pamantul Tadjik cu randul, noroc ca era moale. La un moment dat, era o portiune de nisip pe o panta si o curba la stanga. Chiar la baza pantei era un grup de copii. Ne-am salutat cu entuziasm cand am trecut pe langa ei. Cand ne-am apropiat de baza pantei am oprit nitel sa ne regrupam, Adi a luat-o primul “cu incredere” prin nisip. Pe la mijlocul portiunii a fugit spatele, motorul jos. Pana sa ma dau jos si sa ajung la el sa ridicam motocicleta vad copiii care ma depasesc in fuga. Acestia il ajuta pe Adi sa ridice vaca in doi timpi si trei miscari. Le multumim si le zic in gluma sa ma ajute si pe mine dac-o fi nevoie.
Trec cu bine de portiunea asta insa o comit ceva mai tarziu, tot intr-o “balta” de nisip. Nu era din pacate nici un copil prin preajma, ne descurcam singuri deci 🙂
O luam din nou din loc si, cum se spune, un necaz nu vine niciodata singur. De ceva vreme il tot vad pe Adi cum dadea din cap a “nu” din cand in cand. Cum n-aveam comunicatie – intercomul meu si-a dat obstescul sfarsit dupa primele ploi din Turcia – nu intelegeam la ce se referea. La prima oprire misterul a fost elucidat – V-Stromul lui incepuse sa se inece. Mergea cu turatie constanta iar din cand in cand incepea sa dea rateuri, turatia scadea iar pentru a compensa trebuia sa ii dea gaz din nou. Nasol moment. Continuam asa si judecand dupa “nu-urile” din ce in ce mai dese, problema parea sa se agraveze.
Ajungem pe inserat la Khorog, unde oprim la un motel indicat de GPS. Aici alai mare de copii la intrare, pana am parcat motoarele in curtea motelului se adunasera vreo 10 copii ce faceau galerie. Foarte deschisi si comunicativi copiii tadjici. Toti te saluta cu “Hello” fie ca treci tu pe langa ei, fie ca trec ei pe langa tine. Dupa un zambet si un “Hello” in mod sigur urmeaza “How are you?”.
Curtea motelului – foarte frumos amenajata, un fe de gradina cu un foisor in mijloc, in partea dreapta un divan in stil tadjik, totul la umbra unor copaci mari. Binevenita aceasta oaza dupa tot praful pe care l-am inghitit pe drum.
Dupa ce ne instalam o luam la drum prin Khorog, spre centru. Gasim intr-un final un “impinge tava” aflat la etajul doi al unui fel de bloc, asa se vedea de sus:
Cand sa intram aici, un grup de turisti de la motelul unde stateam si noi ieseau pe usa, zgomotosi – era inchis. Intram si noi, dam binete si intr-adevar, inauntru se strangeau mese, se curatau podele, tocmai se inchisese. Le convingem pe doamnele de acolo sa nu ne lase “de izbeliste” si, cu voia lor, ne asezam la o masa in colt astfel incat sa nu deranjam operatiunea de spalare a podelelor.
Nu prea mai tin minte in general ce am mancat si unde – de multe ori am mancat “dumplings” – omniprezenta treaba asta in Mongolia, o au si in Stan-uri. Dumplings-urile astea sunt un “botz” de carne tocata, invelit cu un fel de aluat, totul pus la fiert. Nu sunt atat de rele insa dupa ce am mancat intensiv asa ceva, macar o perioada, nu mai vreau sa le vad. Hai ca sar de la una la alta, altceva voiam sa va povestesc. Alegem mai la “ghici” din meniu si am avut noroc. Am mancat in seara aceea dragii mei, ardei umpluti. Nu orice fel de ardei umpluti, ardei umpluti de-aia cum facea bunica mea. Cu smantana. Salivez acum gandindu-ma la ardeii aia. Nu ma intelegeti gresit – nu sunt gurmand, mananc ce-mi dai pana la urma, ca nu-mi place e partea a doua, dar mananc si nu comentez. Dupa zile intregi de dumplings insa, ardeii aia m-au uns pe suflet. Nu era vorba despre mancare ci despre starea pe care mi-au dat-o.
Cu ardeii in stomac si bateriile incarcate, incepem lungul drum spre motel, de data aceasta “la deal”. Cativa kilometri de urcus la peste 2000 de metri, cu burta plina dupa o zi de motociclit ne-au facut o sete… Iata-ne deci, la cazare, cu niste beri in fata, cocotati pe divanul tadjik de langa foisor. Adi il suna pe mecanicul sau din tara sa ii povesteasca despre problema cu alimentarea. Raspunsul cade ca un traznet – pompa de benzina. Primul pas totusi, poate-ajuta, era sa aruncam benzina pe care o aveam in rezervoare si sa punem alta.
Dis-de dimineata, plecam de la motel fix spre benzinarie. Ne-a recomandat nenea de aici o benzinarie “Shark” spre iesirea din oras. Odata ajunsi, ii cerem omului de acolo o galeata sau un recipient mare, in fine, ceva in care sa golim benzina din rezervoare. Curios, acesta ne intreaba de ce am vrea sa facem asa ceva. Ii povestim pataniile noastre, cu benzina de la Alichur, cu motorul care merge inecat. Intre timp se mai adunasera vreo 3 oameni, ne ascultu toti seriosi. La fix 10-15 secunde dupa ce le zicem de Alichur ii pufneste rasul pe toti trei de-odata. “Cum, voi ati bagat benzina de la Alichur”?
ne intreaba unul dintre ei. Fara sa astepte raspunsul ii mai pufneste o data a doua tura de ras. Radem si noi cu ei, mai a paguba, asa.
Dupa ce se linistesc, vine un om cu doua galeti si un furtun sa ne ajute. Da-i-ar Dumnezeu bunutul sanatate inginerului de la KTM care s-a gandit sa puna pe exterior furtunele de scurgere ale rezervorului. Bag seama ca nu a baut apa dupa el, cum se spune, inginerul care a proiectat cricul lateral. In fine, scurg tot ce aveam in rezervor desfacand o singura clema. Adi scoate cu furtunul baietilor ce avea la el in rezervor.
In tot acest timp eram supervizati de mesterii de la benzinarie. Deodata, unul se apropie si ia pe deget din galeata cu benzina, miroase si se arata scarbit. Ii invita si pe ceilalti sa verifice. Rand pe rand se stramba dezgustati la calitatea benzinei din Alichur. In fine, facem plinul de la ei si o luam din loc pe M41 pentru ca aici, la Khorog, ruta sudica – cea de pe langa granita se unea din nou cu M41.
Drumul acesta prin Tadjikistan a fost mai dur decat cel din Mongolia. Nu era asa mult washboard (denivelarile acelea enervante care fac motocicleta sa zguduie) este adevarat, insa erau pietre destul de multe, nu prea aveai cum sa le eviti pe toate. Toate aceste zdruncinaturi au inceput sa isi spuna cuvantul asupra prinderilor cutiilor. Cine a zis ca pe offroad sunt mai bune gentile textile in locul cutiilor “hard” n-a fost om nebun.
Cum mergeam noi asa, Adi in fata, eu in spate, vad cum la un moment dat top-case-ul lui Adi “vrea jos la prima”. Doua dintre suruburile ce fixau placa pe care se prinde top-case-ul pur si simplu s-au retezat. Drept urmare, cutia, partial prinsa de placa pe care e fixata s-a desprins si a “basculat” pe spate. Il depasesc rapid si ii fac semn sa opreasca, cutia era “rabatata” pe spate, indoise numarul, statea sa cada cu totul. Oprim deci pe marginea drumului sa vedem ce avem de reparat. Adi carpeste cumva prinderea, scoate suruburile vechi, muta niste saibe de prindere ce au fost indoite din cauza ca au “jucat” suruburile, probabil erau slabite de ceva vreme, in fine, ne descurcam cu ce avem la noi. Din pacate, pompa de benzina a lui Adi tot facea probleme, “raul” a fost deja facut, schimbul de benzina nu a rezolvat problema.
In primul sat in care ajungem o luam direct spre centru unde erau un fel de ateliere de reparatii. Adi cumpara de aici o punga de suruburi si saibe pentru “zile negre”. Urmatorul stop l-am facut la iesirea din acest sat unde un mester a taiat cu flexul suruburile pe care le montasem noi la prinderea cutiei – erau prea lungi si riscau sa atinga plasticele de la codita si sa sparga stopul.
Pentru ca acum eram pe M41, soseaua ce traversa tara, incepusera sa apara tot felul de camioane si masini. Un episod interesant s-a mai intamplat la o “gatuire” a drumului. Cumva, acolo se facuse un “ghem” de camioane si masini, care voiau sa treaca pe aceeasi portiune insa nu s-au inteles si cum-necum s-au intalnit la mijloc. In bunul stil estic, celelalte masini s-au dus pana in bara celui din fata, drept urmare, acum erau fata in fata un camion pe de-o parte, un camion articulat de cealalta parte iar in spatele fiecaruia, un sir de 3-4 masini bara la bara, toti blocati, evident.
Din fericire am reusit sa trecem rapid de portiunea aceasta, baietii au fost de treaba si ne-au facut loc.
Ce nu mi-a placut deloc la acest drum a fost praful. Praf cat incape frate, mult mai nasol ca in Mongolia, aici parca era mult mai “dens”. Am vazut pe drum o gramada de biciclisti, ii compatimeam sincer. Noi cu motocicletele trecem prin norul de praf ridicat de masini sau camioane relativ repede.
Ei saracii, pe langa faptul ca aveau viteza mai mica, deci implicit, stateau mai mult timp inconjurati de praf, mai si pedalau la greu – deci aveau nevoie de mai mult oxigen…
In fine, la Kalaikhum oprim la primul stabiliment pe care il vedem, pe stanga. Intram inauntru, vorbim cu nenea de la receptie, ne intelegem la pret si ne cazam.
Hotelul – mega fancy, sticla, nebunii. Bagam un binecuvantat dus si mai spalam una-alta. Citim apoi pe niste pliante ca hotelul fusese construit acum cativa ani cand a facut presedintele Tadjikistanului o vizita in zona la un program de dezvoltare regionala, energie regenerabila, ceva de genul.
Iesim apoi “pe centru” si mancam la o terasa ce a vazut probabil si zile mai bune. La intoarcere ne abordeaza un tip ce avea, spunea el, un guest house listat pe Lonely Planet. Ne zice ca e pe un gang, sa mergem la el. Sorry boss, avem deja cazare, pune si tu un banner la intrare-n sat, sa stie lumea data viitoare. Ne asigura ca asa va face, era in plan bannerul. Mai schimbam 2-3 vorbe si o luam spre hotel via supermarket.
Dimineata urmatoare, cu bateriile incarcate dupa o noapte odihnitoare plecam spre Dushanbe. Drumul acesta nu a fost asa interesant, cert este ca am coborat pe la vreo 700 si ceva de metri, racoarea de la munte a fost inlocuita de canicula orasului.
Ajunsi la Dushanbe am mers la un guest house ce ne-a fost recomandat de alti calatori ce au trecut pe aici inaintea noastra – s-a dovedit a fi o alegere excelenta: Green House Hostel se numeste. Chiar la intrare ne-am intalnit cu un grup de 5-6 rusi care mergeau in sens opus fata de noi, ei aveau sa plece spre Pamir.
Ne cazam cu totii la hostel. Inauntru – foarte fain. In spatele portilor mari se afla o curte mare ticsita cu motociclete si biciclete. Casa – un fel de conac vechi cu multe camere cu paturi suprapuse.
Chiar la intrarea in curte se afla o masina Lada, 1500 parca, cu numar de Kyrgystan. Nu i-am dat atentie, credeam ca e a vreunui localnic.
Planul nostru pentru Dushanbe era cam asa: trebuia sa vedem ce facem cu motorul lui Adi si sa luam viza de tranzit pentru Rusia. In continuare aveam
sa traversam Uzbekistanul de la est la vest spre Khazakhstan iar apoi sa intram in Rusia si sa ocolim Marea Caspica pe la nord.
In episodul viitor va povestesc cat de mica este lumea.. a cui era Lada de la intrare, cum a rezolvat Adi problema alimentarii si care era cauza.
Tot in episodul viitor urmeaza cea mai lunga zi a vacantei – 1400 si ceva de kilometri. Ah, si bineinteles, va povestesc despre aventurile premergatoare traversarii Marii Caspice. Formalitatile de imbarcare au fost cam ca un episod din „BD la Munte si la mare” – am ajuns sa cautam pe la 10-11 seara o femeie pe nume Iulia, ce urma sa se afle intr-un bar, bar ce nu stiam unde se afla. Nu aveam numarul de telefon al misterioasei Iulia, sungurul lucru pe care le stiam despre ea era numele, nici un semnalment.
Pe scurt, vorba filmului, nici prea scunda, nici prea inalta, nici prea grasa nici prea slaba.