Filmul acestui episod

Episodul 21: Ziua celor doua mari | Mongolia

In curand va aparea un nou episod, aboneaza-te la canalul meu de

Din episodul anterior:
Era deja 12:30 noaptea, ferrybotul urma sa ajunga in cateva ore. Ajunsi la hotel am bagat o cafea si ne-am apucat de impachetat. Regula era sa tinem doar bancnote mici in buzunare si portofele, restul in bagaj si separati in mai multe locuri. La nevoie sa poti scoate o bancnota mare fara sa se vada toata suma.

Asadar, la 4:15AM cand am ajuns in port. Prima parte a formalitatilor a mers super repede. Erau pe tura oamenii cu care am facut poze cu motocicletele cu o zi inainte, tipul in papuci si restul ne-au ajutat cat au putut, ba chiar au venit au venit cu noi si la colegii lor (unii dormeau, va dati seama). Ne-au linistit ca nu e problema cu stampila aia lipsa de pe biletul meu, ne-au dat actele si am intrat in dana portului unde urma sa vina feribotul.

In dana nici urma de feribot, liniste totala. Intr-o parte erau niste tiruri parcate, in rest pustiu, nici tzipenie.

Ne asezam cam pe unde credeam noi ca o sa vina ferry-ul si am atipit vreo doua ore pe motociclete.

Cand soarele a rasarit vreo 2 ore mai tarziu - nu era inca nici urma de ferry. O luam asadar spre intrarea in port, vazusem la vreo 50 de metri de bariera un fel de cafenea cu mancare. Am vorbit cu soldatii de la bariera sa iesim din port desi practic facusem formalitatile de iesire din tara, doar sa lasam motocicletele acolo, la bariera.

Cafeneaua - cu wifi, cafea si omleta. Ce altceva ne-am fi putut dori? Mancam pe saturate si mai dam o tura pe la Nikolai sa ii povestim despre stampila. Acesta cand ne vede din nou isi pune mainile in cap insa il asiguram ca venim cu ganduri pasnice de data asta :)

Ii da un telefon lui Dima, ne asigura ca nu e problema cu stampila, sa stam linistiti.

Intre timp venise si feribotul, luam motocicletele de la bariera si mergem inapoi spre dana unde ne asezam la coada. A durat ceva timp pana au descarcat feribotul si iata: incepe controlul pasapoartelor cu lucratorii din port trec pe la fiecare si colecteaza actele si formularele completate.

Din senin, ocolind coada de tiruri vine o masina si se opreste chiar in fata motocicletelor noastre. Se da jos un tip grabit, ne cere boarding pass-urile, imi pune stampila lipsa, ni le da si dispare la fel de repede precum a aparut. Toata treaba a durat sub 15 secunde, nu tu salut, nu tu papa, nimic.

Trebuie sa va spun ca pe toate site-urile de calatorii pe care ne-am uitat inainte sa plecam spre Mongolia, feriboturile ce traversau marea Caspica erau descrise mai mult ca niste containere plutitoare decat ca niste vapoare. Probabil si din cauza ca marea Caspica nu comunica cu celelalte mari, cam toate vasele ce plutesc pe ea au fost construite in docuri destinate navigatiei fluviale. Din cauza asta am citit undeva ca daca e furtuna pe mare sunt ceva probleme cu vasele astea pentru simplul fapt ca nu au fost proiectate pentru navigatie maritima...

Mai mult, echipajele erau descrise ca o combinatie intre niste gardieni de puscarie si combinatori (vezi episodul cu vamesii tadjici). Pusi pe facut bani din orice si fara prea mare, sa-i zicem, "atitudine orientata spre client". Pe scurt, puneau baietii taxe pe orice - taxa de imbarcare, taxa de andocare, taxa de cearceafuri si in principiu taxa pe cele mai amuzante chestii. Amuzante pentru ei poate. Va povesteam in episodul trecut ca ne pregatisem pentru croaziera - aveam apa si ceva mancare, bancnote mici in portofel si buzunare, cateva bancnote mai mari prin haine si restul banilor in bagaje, incuiate.

In fine, curand incepe si imbarcarea. Ne apropiem de rampa de incarcare, un membru al echipajului ne indruma catre un loc lateral unde putem parca motocicletele si ne ia pasapoartele. Lasam din mana cu ceva ezitare pasapoartele dar am vazut ca toata lumea facea la fel. Lucratorul arunca un ochi pe bilete si - ce sa vezi - "probliem". Chipurile ne lipsea o stampila rosie. Alta decat cea pusa de, cred, Dima.

"Hai ca-ncepe" imi zic in gand si incepem sa ne sporovaim nitel. Spre surprinderea mea, a chemat un soldat de pe tarm (noi eram practic pe feribot deja). "Stai sa vezi c-am pus-o" ma gandeam eu.. astia lucreaza impreuna. Vine soldatul, usor deranjat ca l-a chemat asta de pe vas (trebuia sa coboare niste scari metalice, era cald, deh). Ajunge intr-un final, se uita si el la bilete si spre surprinderea mea confirma ca e totul in regula - biletele sunt bune.

Personal - ma asteptam sa urmeze episoadele clasice cu "vai, e inacceptabil", "dati-va jos", "da mai frate dar nu ai stampila", "stiu ca nu poti sa te dai jos dar ma controleaza sefu", "hai plateste taxa acum si vad eu cum te descurc". Lucratorul de pe ferry ia pasapoartele noastre de la soldat si le arunca intr-o lada de lemn alaturi de alte zeci de hartii si pasapoarte, la gramada, iar pe noi ne indruma spre puntile superioare.

Aproape ca nu imi venea sa cred ca nu am dat nici un ban la imbarcare, v-am zis, peste tot era cel putin o "taxa" de plata "la baieti". In fine - o luam in sus pe scari sa cautam restul membrilor echipajului, trebuia sa rezolvam cu cazarea.

Doua punti mai sus intram in "camera" principala, sa-i zicem "sufragerie". Practic era o sala mai mare cu niste fotolii si o canapea mare. Acolo era deja o doamna pe la vreo 40 de ani care in mod suspect ne ia in primire direct din usa: "Welcome, come, sit next to me" imi spune asezandu-se pe canapea. Vorbim cam 1 minut despre clasicele de unde sunteti, unde mergeti, de ce sunteti imbracati ca extraterestrii si asa mai departe.

Dupa aceste amabilitati punem punctul pe "i" si intreb despre cabina. "Oh, no cabins here" raspunde ea zambind complice. "Ok, asta e prima faza a negocierii" ma gandesc, urmeaza sa ne spuna ca special pentru noi, extra favor are o cabina dar ce sa vezi - nu e inclusa in bilet si din pacate costa o mica avere.

Pana sa imi termin filmul din cap, se ridica de pe canapea fara sa zica nimic si inca zambind, se duce la un dulapior si ne pune cate un ceai. Dupa ce ne lasa ceaiul in mana, din alt dulap ia niste asternuturi intr-o punga (erau proaspat spalate) si ne spune sa o urmam.

Doua coridoare mai tarziu iata-ne in pragul camerei. Cum intrai in camera, pe partea stanga era o chiuveta mica, pe dreapta un dulapior iar in fata patru paturi, cate doua suprapuse pe fiecare parte. Totul super super curat iar culmea - inauntru racoare. Am fost absolut socati. Ne-a urat "la revedere" si ne-a lasat in prag, cu ceaiu-n mana si cu gura cascata, ca la dentist. Fara apropos-uri, taxe de asternuturi sau suprataxa de aer conditionat.

Dupa ce ne-am "cazat", al iesit "pe afara" sa vedem vaporul. Patruland de colo-colo pe punti am intrat in vorba cu un tip, student in Azerbaijan. El, impreuna cu alti 10 colegi faceau un fel de stagiu pe ferry-ul asta. Pentru cateva luni, "Professor Gul", caci asa se numea feribotul, avea sa le fie casa pentru ca atunci cand ancorau, studentii nu aveau voie sa coboare de pe vas, in port.

Dupa vreo 10-15 minute auzim ca se serveste masa. Am mancat doua feluri delicioase si culmea - incluse in bilet. Cina a fost si mai si. Peste si legume.. fantastic de bune. Bine, avand in vedere cam ce mancasem noi in ultimele saptamani era greu sa ne dea ceva ce sa nu ne placa :)

Seara, dupa ce se intunecase, m-am intalnit cu "invataceii" - colegii tipului cu care am vorbit mai devreme pe puntea superioara, sub cerul instelat. Baietii facusera rost de o saltea mare, ne-am uitat la un film de actiune. Actiune actiune tata, nu asa.. de-aia cu pistoale, grenade, karate, toate ambalate intr-un scenariu ieftin, previzibil din primele 2 minute: focosul nuclear nu avea nici o sansa, toata lumea va fi salvata de eroul nostru si prietena sa.

Ne trezim pe la 11 a doua zi in bezna completa - am uitat sa va spun - camera in care am stat nu avea geamuri pentru ca era amplasata in mijlocul vasului. Camerele cu fereastra - cele de pe laterale erau mai nasoale pentru ca nu aveau aer conditionat si era un fel de sauna dupa ce rasarea soarele. Mancam din nou un mic dejun fantastic si aflam ca ne apropiem de Alat, un port aflat la 70 de kilometri de Baku.

In curand incep sa isi faca aparitia si platformele petroliere azere, semn ca ne apropiam de port.

Odata ajunsi, formalitatile au durat si aici vreo doua ore cu totul. A fost foarte interesant sa vezi ce diferenta este intre Khazakhstan si Azerbaijan. Soferii de TIR care se intelegeau de minune in Khazakhstan cu vamesii in rusa bajbaiau aici cu oficialii azeri care vorbeau turca. Si reciproca e valabila, soferii turci se simteau deja ca acasa, sporovaiau si glumeau cu politistii.

In fine, platim taxele, terminam formalitatile si avem ceva probleme in a gasi iesirea din port (dupa ce am fost indrumati aiurea) - Baku, venim! Avem in fata un drum scurt, doar 80 de kilometri.

In Baku reluam programul clasic - mers prima oara in centru, wifi, cautat cazare. Dupa ce ne cazam, iesim in oras, in centrul vechi. Aici - multi turisti, cetatea din centrul vechi frumos renovata, totul bine intretinut si ce mi-a placut foarte mult, dupa lasarea intunericului - absolut toate cladirile - si cele istorice si cele de birouri - erau foarte frumos luminate. Spoturi plasate strategic sa puna in valoare formele, lumini colorate cu gust, este o placere sa te plimbi prin Baku dupa lasarea intunericului.

Dupa niste pahare de bere, cateva de vin si o narghilea am luat-o inapoi spre cazare.
Urmatoarea zi urma sa plecam spre Georgia, eram practic la o aruncatura de bat de casa. Offroadul din Mongolia, inaltimile din Pamir, nu mai zic de Stalingrad si Baikal, toate ni se pareau ca se intamplasera in alta viata.

A doua zi plecam de la hotel Safran spre granita Azerbaijanului cu Georgia. Trecerea frontierei deja nu a mai durat de ordinea orelor, am trecut super repede.

Pana la Batumi, pe malul marii Negre am facut vreo 9 ore si ceva. In total, in ziua aceasta am parcurs 721.1 kilometri, practic distanta dintre Marea Caspica si Marea neagra, "Ziua celor doua mari".

Am oprit tot la locatia unde am poposit si la dus, hostelul de pe gang. Aici, trimisesem buzduganul inainte, adica ii dadusem tipului de la receptie un mesaj pe Facebook anuntandu-l ca urma sa ajungem. A fost super reconfortant sa vezi o fatza cunoscuta.

Ne-a spus ca ne-a urmarit pe Facebook si ne conduce in camera. Despachetam acolo si iesim in oras la o bere.

A doua zi plecam de dimineata, din Batumi pana acasa planuisem sa facem cam doua zile, in total 1900 si ceva de kilometri.

Drumul de la Batumi pana la Samsun, vreo 500 de kilometri in total a fost ultra plictisitor.. sosea buna, e adevarat insa drept si fara nimic interesant de vazut. De la Samsun continuam, spre nord-vest iar oprirea aveam s-o facem la Sinop, pe malul marii Negre, cam la jumatatea distantei dintre Batumi si Bucuresti. 

Drumul dintre Samsun si Sinop a fost superb. Asfalt bun, soarele, la apus, se juca de-a v-ati ascunselea cu linia coastei. Pe inserat, ajungem si noi in orasul-statiune Sinop. Aici, era chiar ora la care toata lumea iesea pe la terase. Full peste tot, masini parcate care pe unde, aglomeratie mare.

Sinop asta mi-a adus cumva aminte de Kotor. Pe malul marii, cu munti pe partea stanga.

Cautam o cazare pe AirBNB, nu iese treaba, desi era listata ca "available", omul ne spune la telefon ca nu mai are nici un loc, e full sezon si plin-ochi peste tot.

Mergem inainte pe "strasse" si intram in primul hotel - totul full, intram in al doilea - la fel, plin. In al treilea hotel, baiatul de la receptie ne da vestea proasta - e plin si acolo iar sansele sa gasim loc liber sunt aproape zero. Incearca totusi sa ne ajute si ii da telefon unui prieten de-al sau sa intrebe daca stie ceva liber. Spre norocul nostru, prietenul asta al lui, avea o camera de doua persoane, undeva 5-10 metri mai departe, si bonus, o parcare in spate. Etajul 2, vedere spre mare, parcare, ce sa mai, la marele fix.

Ii multumim calduros pentru ajutor bunului samaritean la care acesta ne spune - "No worries man, we're brothers, Lucescu is our national team's trainer". Asa am aflat si noi ca numai cu cateva zile inainte Lucescu devenise antrenorul nationalei Turciei :)

Ne despachetam, facem cate un dus rapid si coboram, practic in fata casei, la una din nenumaratele terase insirate pe malul marii. Dam o tabla, bem o bere, cum se face.

In aceasta nota pozitiva incheiem si aceasta zi. “Maine” cum ar veni, plecam spre Bulgaria cu tinta Krapets. De ce Krapets? Deja aflasem ca sotia mea si sotia lui Adi, impreuna cu 3 bucati copii, 2 ai lui, una a mea, s-au hotarat sa ne faca o surpriza si sa ne intampine la Krapets, pe malul marii in Bulgaria, aproape de granita cu Vama Veche.

Fetele s-au organizat cu masina, copii, corturi, saltele, saci de dormit, ce sa mai...roadtrip in toata regula, pentru a ne intalni dupa atata timp de "dusi de-acasa" si pentru a petrece inca cateva zile impreuna la mare, inainte de a ajunge in Bucuresti.

Va dati seama cum am dormit in noaptea aceea, de-abia asteptam sa treaca orele mai repede si sa o luam din loc. Despre ultima parte a calatoriei, reintalnirea cu familia si cealalta surpriza majora o sa va povestesc in episodul viitor, care va fi si ultimul. Intre timp abonati-va la canalul de Youtube, in curand voi posta urmatoarele filmulete.

Tineti aproape, vom posta vesti pe pagina de Facebook:

Cateva Poze

Alte Episoade