Filmul calatoriei

Episodul 20: Zi de vara pana-n seara. 1400 de kilometri cu motorul intr-o zi | Mongolia

In curand va aparea un nou episod, aboneaza-te la canalul meu de

Ne trezim intr-o dimineata insorita de 29 iulie la Green House Hostel, locatia din Dushanbe pe care v-o recomand cu caldura. Ma dau cu greu jos de la "cucurigu" - in camera in care eram cazati dormeau vreo 8 persoane, eu eram cazat la etajul superior al unui pat suprapus.

Gandindu-ma acum, de la granita cu Mongolia unde am stat blocati cam o saptamana am mers in fiecare zi, vreo 4000 si ceva de kilometri timp de 12 zile, asa ca o zi de pauza si relaxare era bine venita, ma gandeam eu.

Pauza a fost, relaxare nu prea. Dupa ce luam micul dejun inclus in pretul cazarii facem planul de bataie. Adi trebuia sa ajunga cu motocicleta la un service aflat la vreo doua strazi departare sa vada ce-i cu pompa de benzina. Va reamintesc din episodul trecut ca dupa ce am pus benzina din Taijukistan din niste butoaie dubioase (nu aveam de ales oricum), Suzuki-ul lui Adi a inceput sa se inece si sa nu mai mearga rotund.

In acelasi timp eu urma sa imi demontez scaritele pentru ca mi se slabisera suruburile care prindeau suportii de cadru. Mai voiam sa verific una-alta, mai strang un surub, mai redistribui din bagaje - mentenanta. Spre deosebire de Adi, eu faceam asta cu o bere-n fata pentru ca nu am scos motocicleta din curte.

Nu va plictisesc prea tare cu detaliile tehnice, ideea este ca activitatile zilei respective au fost incununate de succes. Adi si-a rezolvat singur problema de alimentare. Baietii de la service erau ocupati asa ca si-a dat jos singur rezervorul, a demontat pompa si a curatat mazga de pe filtrele de benzina. Dupa un plin cu benzina de la pompa simptomele au disparut - motorul mergea ca scos din cutie.

Seara ne gaseste pe amandoi, la o bere in curtea plina de motoare alaturi de alti calatori. Cum povesteam noi diverse, asa, intra pe poarta curtii un grup de baieti. Initial nu le-am dat atentie pana s-au apropiat de intrarea in vila. Cu voce tare, in romana ii spun lui Adi ceva de genul "Ia uita-l frate pe tipul ala, seamana leit ca un coleg de-al meu de liceu". Am observat ca a ezitat nitel tipul insa si-a continuat drumul. In fine, nu dam atentie situatiei, baietii intra, noi ramanem la bere.

Dupa cateva minute ies si ei si se aseaza langa noi. Din ciclul "ce mica-i lumea". Ei, stiu la ce va ganditi, nu era colegul meu de liceu sau ruda cu el - era insa roman, stabilit in Australia. V-am povestit in episodul trecut de Lada aceea de la intrare? Ei bine, era a lui, o cumparase pentru a face turul Asiei Centrale. Datorita birocratiei reduse, este o idee buna sa cumperi masina in Kyrgystan, ne-a povestit, pentru ca apoi sa o vinzi rapid in alt "Stan". In final, daca esti dispus sa "pierzi" 200 de dolari intre pretul de cumparare si cel de vanzare se roaga lumea de tine sa le-o dai. In majoritatea benzinariilor localnicii il intrebau, vazandu-l strain, ce-i cu masina cu numar de Kyrgystan si unde merge cu ea. Nu de putine ori aparea si oferta "Am un var in orasul X, vrei sa vinzi masina? ii dau numarul tau".

Calatorului ii sade bine cu drumul, iata ca vine si timpul sa o luam din nou din loc.

Primul stop al zilei il facem chiar la iesirea din Dushanbe, la un bazar. Adi voia sa isi cumpere in bidon sau ceva in care sa ia extra benzina inainte de granita. Zis si facut: ajungem la bazarul recomandat, eu raman la motociclete in parcare iar Adi pleaca la "shopping".

Long story short, in vreo 5-10 minute, eram inconjurat de un grup de vreo zece tadjici curiosi cu care incredibil, cu cele 10 cuvinte rusesti pe care le stiam si multa mima am reusit sa vorbesc verzi si uscate. La un moment dat veneau membri noi in grup pe care cei cu care vorbeam deja ii integrau repede in discutie povestindu-le ce s-a vorbit pana atunci. Foarte prietenosi tadjicii :)

Avand in vedere problemele cu benzina ne-am hotarat sa reconfiguram putin traseul. Va reamintesc, initial voiam sa plecam din Dushanbe cu directia Samarkand iar apoi sa traversam Uzbekistanul de la est la vest pana spre Aktau, in Khazakhstan. Problema era ca in Uzbekistan nu prea gasesti benzinarii pe masura ce te indepartezi de granita estica asa ca singura solutie ramane sa apelezi la localnici insa nu ai nici o garantie ca nu o sa iti vanda benzina "de Alichur".

Varianta pe care am ales-o a fost sa mergem direct la Samarkand, iar apoi sa o luam spre nord si sa intram in Khazakhstan. Cu traseul reconfigurat in cap, punem pe GPS ruta, Samarkand, venim!

Mergem voiosi spre granita, toate bune si frumoase, vremea superba, drumul la fel: curbe, pass de 2700 de metri, peisaje, nebunie, ce sa mai - minunat. Pana la urma oprim intr-o benzinarie chiar la cativa kilometri de granita cu Uzbekistanul. Aici urma sa umplem rezervoarele pana-n buza, sa umplem si canistre, bidoane, sticle de apa, buzunare, tot ce aveam. Din vorba in vorba cu niste localnici curiosi care ne intreaba unde mergem. La Samarkand mergem, cum asa? nu v-am zis ca ne asteapta?

Cand au auzit asta oamenii s-au schimbat la fata si au inceput sa vorbeasca intre ei pe un ton ceva mai ridicat contrazicandu-se. Eu ma gandeam - frate stai sa vezi ca am calcat pe bec. Astia din Uzbekistan sunt musulmani mai ultrasi decat tadjicii, nu intelegeam de ce s-au "schimbat la fata" oamenii pasnici si zambitori cand au auzit unde mergem.

Dupa vreo 30 de secunde in care nu stiam cum sa ii dam drumul mai repede de acolo se elucideaza si misterul. "Degeaba vreti voi baieti sa mergeti la Samarkand, granita asta e inchisa". Stiti zgomotul ala de disc zgariat? Cam asa s-a auzit in capul meu atunci. Bai, si ne zisese un tip la Green House ca e inchisa granita aceea insa - fatalitate, am uitat si eu si Adi. Iar GPS-ul nici macar nu aflase, lui nu-i spusese nimeni inca, ne facuse ruta fara nici o problema.

Ne simteam ca in emisiunea aceea de pe Discovery Channel, Air Disasters, unde e nevoie sa cedeze mai multe piese simultan ca sa se ajunga la un accident aviatic. Practic uitasem amandoi in acelasi timp, acelasi lucru.

Cum era deja tarzior, bine trecut de pranz, nici nu mai aveam timp sa intoarcem si sa o luam catre cealalta granita care era deschisa. Suntem nevoiti deci sa schimbam din nou planul. Noua directie - o luam direct spre Tashkent si apoi spre Khazakhstan. In total pierdeam "doar" 100 de kilometri caci trebuia sa facem cale-ntoarsa o bucata de drum.

Plecam de acolo facand haz de necaz.. macar drumul spre Tashkent e foarte frumos, am trecut din nou printr-un alt pass tot pe la 2700 de metri, alte checkpointuri, alta distractie.

Ceva mai tarziu se facea ca eram intr-un mic oras, amandoi mergeam frumos si aproape regulamentar, nu zic ca aveam fix 50 dar nu eram departe de adevar, ideea e ca nu mergeam prea tare pentru ca era un fel de targ in apropiere, masini parcate, oameni cu treaba.

Vedem o masina de militie (la ei e militie, nu politie) pe stanga si alta masina parcata "bot in bot" cu ea, militienii vorbeau cu niste oameni. Trecem si ne vedem de treaba.

Cativa kilometri mai tarziu, checkpoint. Militieni, soldati, bariera, actele la control: viza, pasaport, stiam rutina. Chiar cand ne verifica nenea actele vine scartaind din spate cam ca-n NFS asa, Lada de militie pe langa care trecusem mai devreme. Se da jos militianul, vine la colegul sau asta care tinea in mana pasapoartele noastre, i le cere si pleaca in masina.

Ne cheama in audienta de peste drum dupa ce a tras tacticos masina la umbra. Dupa ce ajungem langa masina ne arata un pistol de-ala radar. Viteza? 74 km/h. Viteza cui frate? a mea, a lui Adi, a masinii de pe contrasens sau cu viteza aia ai mers tu venind incoace?

Nu aveau cu cine sa te intelegi insa, omul o tinea pe a lui. Pana la urma, vazand ca nu gasim lungimea de unda comuna, militianul are ideea salvatoare. Varianta a 3-a ajutatoare, "Suna un prieten". Suna deci un prieten vorbitor de engleza, ni-l da la telefon sa ne explice, iar discutia ia o turnura interesanta. Zice vocea de la cealalta parte a undelor ca defapt militianul ne-a facut semn iar noi am fugit de el. Urmeaza apoi alte discutii si parlamentari.

Va ziceam in episodul trecut ce am invatat din experienta asta. Cand l-am vazut ca se apuca sa cotrobaie prin geanta sa scoata chitantierul si niste foi colorate ne-am panicat nitel. Nu a fost nevoie de mai mult - o grimasa, un schimb de priviri intre mine si Adi. Dupa ezitarea aceea de moment insa, eram deja mancati, omul ne avea la degetul mic.

Vorba lunga saracia omului, ideea este ca ne-a cam jumulit militianul, de la suma exorbitanta de 500 de dolari pentru whatever - s-a ales cu vreo 30 de dolari parca. Nu era o avere insa nu ne-am simtit prea bine.

Trecem peste episodul asta, ajungem la granita, aici relativ pustiu, nu tu coada, nu tu aglomeratie, eram doar 5-6 masini incolonate. Spre deosebire de ce auzisem eu in legatura cu granita Uzbeca - horror stories de genul ca iti cauta in telefon sau in laptop poze sau orice n-ar fi pe placul profetului, ca iti cauta in medicamente, nu a fost deloc asa.

Oamenii amabili si nepricinosi. Controlul bagajelor si al actelor s-au desfasurat fix ca la orice alta granita din zona. In schimb, a durat o vesnicie, mai ales ca v-am zis, nu era coada. Toti insa, au fost fair si amabili.

Intram in Uzbekistan deci si o luam spre Tashkent. Aici aveam sa stam la Art Hostel, un loc recomandat de niste baieti pe care ii intalnisem la Green House, unde statusem in Dushanbe. Fain si locul asta, curat, cozy, cu o curte interioara unde am parcat motoarele langa o mica piscina.

Aici la Tashkent aveam si treaba "oficiala" - aveam sa facem o vizita de lucru la ambasada mamei Rusii. Practic aveam doua variante dupa ce intram inapoi in Khazakhstan - fie o luam spre Aktau si traversam marea Caspica cu feribotul groazei (va povestesc mai tarziu despre el), fie intram inapoi in Rusia si ocolim marea Caspica pe la nord. Pentru a doua varianta insa, aveam nevoie de o viza de tranzit pentru Rusia caci consumasem deja cele 2 intreari si 2 iesiri pe care le luasem din tara.

Ne trezim dis-de-dimineata deci, si inarmati cu acte, copii, poze si tot tacamul, o luam pe jos spre ambasada Rusiei. Odata ajunsi acolo, il intrebam pe un gardian (soldat uzbec ce pazea ambasada) daca e buna coada interminabila de oameni cu pasapoarte in mana pentru ce ne trebuie noua. Acesta ne confirma si ne alaturam, in soare, pe la vreo 30 si ceva de grade, la coada.

Ca fapt divers, tocmai aflasem ca in acea perioada avusese loc un episod diplomatic tensionat intre Romania si Rusia - romanii nu au permis unui avion diplomatic rusesc sa intre in spatiul aerian romanesc. Astia s-au basicat ca a trebuit sa ocoleasca, a protestat ambada Rusiei la Bucuresti, in fine.

Acum sa nu zic cu pacat, nu stiu daca asta e cauza a ce a urmat. Ideea este ca am stat la coada vreo ora, o ora si ceva, si chiar cand am intrat in antecamera ambasadei ne-au informat amabili ca am stat degeaba, trebuia sa venim pentru viza in vreo doua zile. Dupa aceste doua zile, mai aveam de asteptat inca o zi-doua sa aflam daca ne-au acordat-o.

In total pierdeam prea mult timp asa ca am decis sa o luam spre portul Aktau si sa traversam marea Caspica.

Va ziceam de serviciul de ferry. Treaba merge cam asa: nu exista un program dupa care pleaca si sosesc vasele. Pur si simplu pleaca atunci cand sunt pline. Poate dura cateva zile in plus sau minus, nu ai de unde sa stii. Povesti horror despre ce se intampla la bord auzisem din mai multe surse - la Oasis ne povestise cineva, citisem pe forumuri inainte sa plecam. "Conditiile" de la bord erau deja de notorietate, la fel si taxele: taxa de imbarcare, taxa de ancorare, taxa de lenjerie si in general taxe pentru cele mai diverse si uneori hilare motive. Baietii erau un fel de combinatie intre niste pirati si niste vamesi tadjici (cititi aici episodul despre vamesii tadjici). In plus de asta "tip of the day" era sa iei la tine o sticla, ceva pentru ca apa potabila o gasesti in bidoane insa nu ai in ce sa torni.

V-am povestit toate astea ca sa intelegeti cat de putin voiam sa apelam la serviciile de transport Azere.

Fun fact din Uzbekistan - aici daca schimbi 100 de dolari de exemplu primesti la schimb o "caramida" de bancnote - un ditamai teancul. Cum nu prea merge sa platesti prin multe locuri cu cardul esti nevoit sa mergi "ca miliardarii" cu ditamai teancul de bani dupa tine. De aceea, pe-acolo toti barbatii cara dupa ei "posetute" din acelea, un fel de borsete pe care le agati de gat.

Dupa episodul cu ambasada ne-am intors la hostel via un supermarket. Asa arata o "cutiuta" pentru donatii:

Mai pe seara, dupa o tura prin bazar am iesit "pe centru" sa bem o bere si sa aruncam un ochi pe-acolo. Am ajuns in piata centrala unde trona statuia ecvestra a lui Amir Timur. La inspiratie, o luam pe una din stradutele ce convergeau spre sensul giratoriu unde era statuia. In minte imi construisem o imagine total gresita despre cum va fi in orasele astea. Ma asteptam sa fie o combinatie intre India, ceva din URSS si ceva din lumea islamica. Sincer sa fiu nu era cam nimic din astea, nici in Dushanbe, nici aici. Putine femei purtau hijab, cu burka nu cred ca am vazut 5, majoritatea insa nu parea ultra religiosa. Nici decorul oraselor nu era comunistoid, blocurile erau frumos colorate si decorate. Doar cateva statui mai tradau mostenirea sovietica.

Sa revin la seara aceea, cum am intrat pe strada de care v-am spus, sa tot fi fost vreo 9-10 seara, am dat de o atmosfera de carnaval. O mare de oameni, de toate varstele, de la batrani iesiti cu nepotii, adolescenti cu biciclete, vanzatori de popcorn si vata pe bat, baloane, foarte tare atmosfera, o placere sa te plimbi pe-acolo.

A doua zi urma sa plecam din Tashkent spre nord si sa trecem granita in Khazakhstan. Caldura mare, deja eram pe la 400-500 de metri altitudine deci adio racoare de munte!

In granita am stat ceva timp, aparent era blocata de un rus a carui masina fusese scanata de graniceri si surpriza - aparea ceva dubios montat in dublura usii. Granicerii ii aratau poza si ii spuneau sa desfaca usa, ala se jura ca n-are nimic si nu stie, in fine.. nu am asteptat sa vedem cum s-a terminat treaba, ne-am vazut de treaba. Omul era in granita de dinainte sa ajungem noi si inca nu plecase dupa ce am terminat formalitatile. Aparent nu se grabea nimeni...

In fine, in Khazakhstan in afara de un "pass" pe la vroe 800 de metri drumul spre Shymkent a fost o sauna plictisitoare. Caldura mare, drumul drept, nimic interesant de povestit. Dupa cateva incercari la sugestiile GPS-ului lui Adi ne cazam intr-un final la un hostel.

A doua zi plecam tot spre nord spre Aralsk. Aralsk asta era pe vremuri un oras de pescari. Peste tot pe-acolo sunt panouri cu pesti si vapoare, monumentele infatiseaza si ele chestii legate de pescuit.

Toate bune si frumoase daca orasul n-ar fi in "mijlocul" desertului. Bine, nu e chiar in mijloc, exagerez putin insa cat vezi cu ochii nici urma de mare sau lac.

Pe vremuri, Aralsk-ul se afla pe malul marii Aral (care era defapt un lac). Dupa ceea ce urma sa fie cel mai mare dezastru ecologic din lume, marea s-a retras cam cu 90% (gasiti poze din satelit cu dimensiunea initiala si dimensiunea actuala aici - https://en.wikipedia.org/wiki/Aral_Sea ).

Ce s-a intamplat va intrebati? Prin anii 1960, URSS-ul a decis sa devieze doua rauri ce alimentau marea aceasta spre desert. Planul lor era sa inceapa sa cultive in desert bumbac, orez si pepeni. Totul a mers ca uns, in 1988 Uzbekistanul era cel mai mare exportator de bumbac din lume. Pentru pescari treaba n-a mers insa atat de bine, nemaifiind alimentata, marea Aral pur si simplu s-a evaporat. Drept urmare toata industria pescareasca pur si simplu s-a prabusit. Vorba aceea - le-a disparut ingredientul esential - marea.

Innoptam deci la Aralsk cu planul ca maine dimineata sa ne trezim la 4 si ceva astfel incat la 5 sa fim "pe cai". Planul era sa ajungem tocmai la Inderbor, adica aproape 1500 de kilometri intr-o singura zi.

Imposibil nu era, drumul avea sa fie asfaltat, noi aveam sa mergem "zi de vara pana-n seara", insa nici placut nu urma sa fie... temperaturile erau in timpul zilei de peste 40 de grade, drumul plictisitor iar tinutul arid, uneori fara pic de umbra.

Iata-ne deci, pe 2 August dimineata, in luna lui Cuptor, bucurandu-ne de rasaritul soarelui si de racoarea diminetii.

Mergem noi ce mergem si cateva sute de kilometri mai tarziu depasim o Lada 1500. Nu i-am dat atentie, mergea incet, cu 70-80. Cateva minute mai tarziu, Lada ne depaseste, mai-mai sa sara tabla de pe ea. Inauntru, cativa baieti ne fac semn sa oprim si gestul "international" al pozei.

Oprim pe dreapta in spatele lor, se dau jos baietii veseli, facem poze cu toata lumea, ne uram toate cele bune si laudam impreuna calitatile Ladei.

In acea zi de cand am plecat inainte de rasaritul soarelui si pana dupa intuneric atunci cand am ajuns la Inderbor am facut vreo 17 ore jumatate din care mare parte in sa. Efectiv nu prea aveai unde sa opresti. Partea de vest a Kazakhstanului, adica cea dintre Uralsk si Inderbor trecea efectiv prin pustiu. Din loc in loc mai vedeai niste mega rafinarii. In rest soseaua nesfarsita si nisip. Mult nisip.

Mai tin minte ca pe acea sectiune de drum ca am vazut multe masini de politie. Opreau cu "radar-ul", din mers, masini mici, dube, camioane, nu conta. Inevitabil, pentru ca nu mergeam tocmai cu 80 sau 90 cat era limita pe-acolo, ne vine si noua randul.

Ne trage pe dreapta, "hai in masina" imi face semn unul din politisti in timp ce colegul lui trece pe bancheta din spate.

Fara alte introduceri, iata! incepe filmul. Mare minune, ca sa vezi, protagonistii eram chiar noi. Cu rabdare, regizorul deruleaza "banda" inainte si inapoi ca sa prinda cadrul perfect. Dupa cateva secunde de scrolling, degetele abile ale politistului prind frame-ul perfect. Cel cu viteza maxima de 110 sau 120, nu mai stiu cat aveam.

Privim toti trei ecranul radar-ului dupa care urmeaza o pauza de 5-10 secunde. Vazand ca nu zic nimic regizorul incepe sa imi reproseze cam prea teatral, mi s-a parut mie, ca ce e cu viteza aia, ca o fi, c-o pati. Cu experienta din episodul trecut cu politistii imi incep si eu rolul in piesa. Zic ca ei, ca nu neg nimic, ca da frate asa e, ca imi pare rau, asta e - am gresit.

Previzibil, incepe sa se agite cu amenda, cu un carnetel ce parea a chitantier, ca sa ii dau actele. Scot "chilotelul" cu acte din buzunarul pantalonilor si incep sa caut prin teancul de foi. Asigurarea motocicletei, asigurarile de sanatate pentru diverse tari, foile de la toate granitele, declaratiile de import, copiile, toate sunt trecute atent in revista. Stiam unde e permisul insa voiam sa le arat ca nu ma grabesc deloc.

La fundul teancului, dupa cateva zeci de secunde, isi face aparitia carnetul international de sofer. Carnetul acesta, eliberat de ACR (Automobil Clubul Roman), arata ca un carnetel (de hartie cu coperti cartonate si poza inauntru), care se desface in trei parti traduse in vreo 3-4 limbi, ce sa mai, e criptic rau.

Descumpanit, politistul ia carnetul, il desface si are o ezitare cand vede cat se desface... il studiaza atent insa deja imi dau seama dupa grimasa pe care a facut-o ca tocmai s-a incheiat faza "bad cop" si urmeaza partea "good cop", adica "hai sa s-o dam la pace".

Pregatit si pentru asta, scot portofelul in care aveam - dezamagire totala - doar niste bonuri de benzina si un card VISA. Scufundat si mai mult in oceanul dezamagirii, regizorul moralist devine si mai prietenos si joaca ultima carte. Ia un creion si mi-l arata, intreband pe un ton mieros "Suvenir"? Tot numai un zambet, ii multumesc si dau sa ii iau creionul din mana. Retrage mana cu tot cu creion de parca ar fi vrut sa zica "Nu boule, nu ti-l dau" si mai baga o fisa. Vorba era daca am eu sa le dau lor un suvenir, probabil sa isi aduca aminte de mine la urmatorul chef.

Cu ambele maini deschise in dreptul umerilor si cu palmele orientate in sus le spun ca nu am nimic ce sa le dau. Ne uram la revedere cu un zambet fortat, noi o luam intr-o parte, ei in cealalta.

Drumul a continuat, am prins un apus senzational si un foc de vegetatie destul de serios. Am ajuns la Inderbor dupa lasarea intunericului. Aici am bajbait nitel pana am gasit cazarea, am si trantit motorul la un moment dat cand am dat sa intorc, eram super mega obosit dupa nici mai mult nici mai putin de 1428.8 km - cea mai mare distanta parcursa intr-o singura zi.

Ne cazam rapid si coboram la sala de mese. Aici surpriza - lumina difuza, muzica blana, atmosfera de club. Pesemne ca cineva isi sarbatorea ziua de nastere. Mancam niste "racituri" - era deja inchisa bucataria, bagam cateva beri si tragem "plapuma" peste inca o zi.

Urmatoarea zi ne trezim "ca in concediu" adica pe la 8. Urma sa fie o zi scurta, pana la Aktau am facut "decat" 1018 kilometri :)

Uitandu-ma pe GPS observ cu stupoare ca mare parte din drum este sub nivelul marii, -5, -10 metri. Marea Caspica insasi, un lac defapt, este sub nivelul celorlalte mari.

Cum calatorului ii sta bine cu drumul, incalecam si ne abonam la inca o repriza de sauna.. avea sa fie inca o zi de anduranta.

La Aktau am ajuns chiar cand soarele incepea sa apuna insa am mers direct in port sa vedem care-i procedura cu feribotul, cand pleaca, cum se face.

Cand ajungem - surpriza. Ultimul ferry plecase chiar astazi mai devreme cu cate ore. Urmatorul? nu stie nimeni, sa intrebam maine.

"Bine" spunem noi, "Hai sa ne inregistram, sa luam bilet, platim acum, facem formalitatile".
"A, pai nu se poate!" ne raspunde doamna de la ghiseu. "Lasati numarul de telefon si va sunam noi cand sa veniti."

Lasam numarul acolo si plecam spre oras. Ca mica paranteza, cat am asteptat pe-acolo pe la bariera, dintr-o cladire, au iesit 2-3 indivizi (nu erau imbracati in uniforma), ba chiar unul era in papuci. Intram in vorba, fumam o tigare, fac poze cu motocicleta, chestii de-astea. La un moment dat le zic sa facem o poza de grup. Dam sa facem poza, fatalitate! cand ne ingramadeam sa intram toti in cadru il calc cu calcaiul cizmei pe cel incaltat in papuci. Tipul tipa, eu imi cer scuze, asta e, ramanem prieteni. Va zic mai tarziu de ce am povestit episodul asta.

Dupa ce luam pulsul portului o luam spre oras. Ce sa zic, am nimerit foarte bine la Aktau, intr-un hotel chiar maricel, piscina, sezlonguri, alta liga decat pe unde am stat pana acum.

A doua zi ne apucam sa mai surubarim la motociclete. Eu imi iau la strans totul, de la crashbaruri la toate suruburile expuse, handguarduri, etc.

Adi isi desface etrierul de pe discul stramb si il prinde cu grija de crashbar. Pana la Bucuresti va frana pe un singur disc insa macar frana va merge "din prima". Cititi aici cum a ajuns sa indoaie prinderile discului si ce s-a intamplat dupa aceea.

Urmatoarea zi Adi are ideea sa mearga pana in port sa vada care e treaba. Convins ca e o pierdere de timp eu raman la piscina. "Doar am lasat numerele de telefon, mailurile, sigur o sa ne contacteze daca pleaca ferybotul din Baku." Mai mult, stiam ca traversarea marii dureaza 3-4 zile eram super chill.

Dupa vreo ora vine si Adi din port - guess what? Ferry-ul e pe drum deja si urmeaza sa plece inapoi, spre Baku, maine la 5 dimineata.

Ne mobilizam rapid, luam actele si plecam cu un taxi spre port sa facem formalitatile de imbarcare. Doamnele de la ghiseu ne trec in registru, ne baga "in calculator" si vedem cu satisfactie cum numele noastre apar pe ecranul celor "admisi".

Totul parea sa se desfasoare cu o rapiditate uimitoare pana cand... ce sa vezi? Taxa pentru motociclete trebuie platita la banca iar biletele pentru pasageri se cumpara din oras. Colac peste pupaza, oficiul bancar din port era inchis pentru vreo 40 de minute.

Eu v-am povestit intr-un paragraf cat a durat de cand am plecat pana am aflat ca trebuie sa ajungem in oras insa in realitate toate astea au durat vreo ora si ceva, ture intre Autoritatea Navala la un birou, peste drum unde era Nikolai, un agent de-acolo care nu vorbea boaba de engleza insa era super amabil si voia sa ne ajute, in fine.

Plecam deci din port cu directia supermarket sa cumparam apa si ceva de mancare pentru croaziera de a doua zi. Dupa aceea, mergem direct la hotel, lasam proviziile si rugam pe doamna de la receptie sa ne zica pe unde gasim o banca. Problema era deja se facuse cam 7-8 seara iar bancile din oras erau deja inchise.

O luam din nou cu taxiul spre port. Aici il cautam iar pe Nikolai si ii dam numarul doamnei de la receptie sa vorbeasca cu ea. Discuta impreuna, se inteleg. Concluzia a fost in felul urmator:

biletele pentru motociclete urma sa le luam de la oficiul bancar din port - urma sa se deschida in 40 de minute, aparent era non stop si doamna era in pauza sau se schimba tura, ceva de genul. Pentru biletele de pasageri urma sa mergem in oras sa vorbim cu o tanti pe nume Iulia. Aceasta Iulia era un agent de turism care ne va vinde biletele. Cu aceasta Iulia urma sa ne intalnim la "Bakkara". Ca sa fim siguri ca nu ne plimbam aiurea l-am rugat pe Nikolai sa vorbeasca cu soferul de taxi care ne-a asteptat rabdator in tot acest rastimp si sa ii zica unde vrem sa ajungem. Discuta, se inteleg, suntem salvati.

Intre timp se deschide oficiul bancar, platim pentru motociclete si mergem la Bakkara. Cand am ajuns acolo, ce sa vezi? Bakkara asta nu era o agentie de turism, era o carciuma cu terasa. Intram acolo dezorientati, intrebam de bilete, ferry, nimeni nu stia nimic, eram din alt film.

Cum ne invarteam pe-acolo total dezorientati le-am intalnit pe Fatima si Zhanna care ne-au ascultat rabdatoare, le-am povestit, cu feribotul, cu oficiul bancar, cu Nikolai care ne-a trimis la un agent de turism si cu Iulia pe care trebuia sa o intalnim aici.

Partea buna era ca acum aveam doua aliate care ne-au ascultat rabdatoare povestea si s-au hotarat sa ne ajute sa o gasim pe misterioasa Iulia. Partea proasta era ca nu stiam nimic despre Iulia - nici cum e imbracata, nici cum arata, nici telefonul ei, nimic. Doar ca o cheama Iulia si este la Bakkara. Nici partea asta nu s-a dovedit de ajutor, Fatima a luat mesele la rand si a intrebat la fiecare daca o cheama pe vreo fata Iulia. Aparent nu aveam noroc.

La un moment dat Adi a avut ideea salvatoare: sa sunam la receptia hotelului unde stateam, receptionista sa il sune pe Nikolai de la Autoritatea Navala, Nikolai sa o sune pe Iulia si sa ii dea numarul Fatimei.

Din nou, treaba asta suna foarte simpla insa ne-a luat din nou, o gramada de timp. A avut loc telefonul fara fir si intr-un final suna telefonul. Suntem salvati!

Ne intalnim cu Iulia intr-o parcare intunecoasa din spatele barului. Platim 54000 de tsenge (vreo 140 de euro) si luam biletele. Observam totusi alta problema: pe biletul meu lipsea o stampila rotunda, stampila "Ferry authority". Ne-a asigurat ca nu e problema asta si ne da numarul lui Dima, urma sa imi puna stampila la imbarcare.

Era deja 12:30 noaptea, ferrybotul urma sa ajunga in cateva ore. Ajunsi la hotel am bagat o cafea si ne-am apucat de impachetat. Regula era sa tinem doar bancnote mici in buzunare si portofel, restul in bagaj si separati. La nevoie sa poti scoate o bancnota mare fara sa se vada toata suma.

In episodul urmator ajungem in port, ne revedem cu "vechi" cunostinte cu degetele umflate si, intr-un final ne imbarcam pe "vapor". Dupa aceea am sa va povestesc despre ce s-a intamplat pe ferry, cum a fost drumul de intoarcere si despre cea mai neasteptata intamplare a calatoriei ce ni s-a intamplat in culmea, Bulgaria.

Tineti aproape, vom posta vesti pe pagina de Facebook:

Alte Episoade

Ti-a placut? Aboneaza-te

Nu stii cum sa iei legatura cu printi nigerieni ce vor sa scoata in tara 3 milioane de dolari si au nevoie de ajutor? Nimic mai simplu! Aboneaza-te la lista mea de SPAM!

Bonus o sa primesti notificari cand mai apare un articol nou.