Filmul acestui episod

Episodul 16: Adio Mongolia - inapoi in Rusia | Mongolia

In curand va aparea un nou episod, aboneaza-te la canalul meu de

Iata-ne pe data de 15, treziti de dimineata, cu bateriile incarcate, dornici sa o luam din loc de la Blue Wolf Ger Camp in directia granitei. Tot mai aveam doua zile pana la deschiderea granitei insa ne temeam ca din cauza ca a fost inchisa asa mult timp vom gasi ditamai coada acolo si riscam sa intarziem trecerea.

Asadar plecam impreuna cu Leo spre satul frontiera Ulaanbaishint. Drumul avea sa fie in mare parte asfalt, cu doar vreo 25 de kilometri de offroad. Pe drum Leo face o pana asa ca oprim pe marginea drumului sa o reparam. Bai frate, greu rau se desface Royal Einfieldul ala, pana dai roata spate jos desfaci 10 piese diferite... In fine, mai cu haz de necaz inlocuim camera si asamblam magareata la loc.

Mai departe, intr-un sat, ne face semn sa oprim un nene calare si el, pe o motocicleta. Ne spune ca are cazare, acolo in sat si ne invita sa stam la el. Dupa spusele sale, nu aveam de ce sa ne facem griji, nu se face coada la granita si putem sa stam la el pana pe 17, dimineata.

Ni s-a parut cusuta cu ata alba povestea asta, omul foarte insistent, ne-a ridicat niste semne de intrebare. Refuzam politicos oferta si continuam spre granita.

La o aruncatura de bat mai incolo, ajungem in satul de langa granita si ne intersectam cu drumul pe undeva prin spatele barierei, pesemne ca gresisem nitel drumul si ocolisem satul prin lateral. Intram pe drumul principal si iata-ne intre bariera si granita propriu zisa. Surpriza! Suntem primii, nu e nimeni la coada.

Cautam o cazare in apropiere si suntem intampinati de o doamna care vorbea cea mai buna engleza pe care am auzit-o in Mongolia. Didi, caci asa o chema, studiase la Mongolian University of Science and Technology si lucra la o companie in UlaanBaatar. Era venita cu familia in vizita la rude. Cum erau bucurosi de oaspeti, ne cazeaza intr-o iurta de oaspeti langa casa lor. Locul era excelent, se afla la maxim 50 de metri de bariera granitei. Dupa ce luam bagajele, ne instalam inauntru, Didi, fiica proprietarei ne arata unde sa lasam motocicletele, intr-un garaj. Ne deschide sotul sau poarta garajului si – mare ti-e gradina – inauntru un GS 1200 cu bagaje, stickere si tot ce trebuie. Se pare ca nu suntem primii la granita :)

Mica paranteza – citise Adi intr-o carte ca daca vrei sa te bucuri de cultura Kazaha cel mai bine conservata o gasesti prin zona aceasta in care eram noi, in vestul Mongoliei. Din cauza influentei rusesti, in Khazakhstan s-au pierdut mare parte din traditii. Iurta in care am stat de exemplu, era in stil khazakh. Desi are aceeasi forma circulara ca o iurta mongola, este mult mai mare iar pe interior are “peretii” decorati cu tot felul de carpete colorate cu modele. Inauntru, in mijloc se afla un fel de soba metalica. Ce se ardea in soba aceea? Pai in jur nu prea gaseai copaci, erau doar campii. Va las sa ghiciti, mentionez doar ca puterea calorica degajata de “combustibil” este foarte mica si se consuma si foarte repede. Noaptea de exemplu trebuia sa alimentezi destul de des soba pentru ca se stingea...

Mai tarziu am facut cunostinta si cu proprietarii GS-ului din garaj – un cuplu de polonezi foarte de treaba care se intorceau pe Ukraina – Moldova. Si pe ei i-a incurcat faptul ca a fost inchisa frontiera, ei mai aveau vreo 3 zile din valabilitatea vizei rusesti sa ajunga de acolo de unde eram pana la granita cu Ucraina, absolut imposibil. Deci trebuiau sa intre in Rusia si apoi sa mearga la cea mai apropiata prefectura parca sa ceara extinderea vizei inainte sa expire, altfel era deranj mare.

Dupa ce ne-am cazat si am facut cunostinta cu vecinii am iesit la plimbare pe “strase” – strada principala era practic soseaua ce se oprea la bariera inchisa. Pe de-o parte erau magazine si “restaurante” cu case in spate, pe partea cealalta era un fel de vila unde erau cazati granicerii. Din fericire aveam mancare si bere rece si aici insa nu aveam deloc semnal si cu electricitatea mai slabut. Oricum, daca nu era net ce sa faci cu telefonul? Cateva poze si-atat.

Spre seara o doamna imbracata in uniforma militara intra in “curte”, se saluta cu toata lumea - aflam ca era sora lui Didi, si ca sa vezi, lucra la granita. Phoai, ce noroc pe capul nostru. Ne asigura ca o sa trecem primii, pe 17, cand se deschide granita.

Cele doua zile au trecut greu, nu prea aveam ce sa facem pe-acolo prin sat. Am vorbit cu sotul lui Didi, campionul Mongoliei la box la nu-stiu-ce divizie, i-am reglat franele la motocicleta chinezeasca nou nouta, in principiu ne-am cam plictisit.

Intr-un moment de inspiratie am facut o poza cu masinile ce incepusera sa se adune la bariera. Ultimele erau 3-4 TIR-uri. Va fi folositoare poza asta:

Adi s-a dus sa urce pe un deal mai inalt din apropiere, eu cu Leo am omorat timpul pe-acolo bucurandu-ne de berea cu “Extra drinkability”.

Iata ca intr-un final vine si ziua cea mare! Dupa spusele surorii lui Didi, la ora 8 jumatate trebuia sa fim incolonati la bariera. Prevazatori, la 8 parcam motocicletele fix in buza barierei, inaintea masinilor.

Pe langa oamenii din masini erau si destul e multi localnici care in principiu cascau gura, nu aveau nici o treaba pe-acolo. Dupa un timp, apare un soldat cu o hartiuta in mana. Ca sa evite debandada, pentru ca multe masini incercau sa ocoleasca coloana deja formata, gardienii facusera de cu seara o lista cu numere de inmatriculare. Cum a aparut lista s-a pornit o larma generala, toti se certau, gardianul tipa la toata lumea cu lista in mana, au venit si cei din masinile din spate, oamenii care bagau de seama pe margine adaugau si ei paie pe foc. La un moment dat unul dintre “bagatorii de seama” arata spre noi si ii spune ceva garnianului sef, era probabil nemultumit fiind ca ne bagam in fata desi el n-avea nici o treaba.

Gardianul face fata cu greu discutiilor simultane asa ca nu prea ne observa cand ii zicem noi prin limbajul semnelor ca eram primii acolo, ca am parcat in garaj aici, nu s-a intes nimic in zarva aia.

Trec primele 10-15 masini, noua ne face semn sa stam pe loc. Intre timp a mai venit un soldat mai tanar sa ajute si el la mentinerea “ordinii”. “Tanarul” mai da drumul unei transa de masini, trec si TIR-urile alea ce apareau in poza mea la capatul cozii, noua ne zice sa asteptam in continuare.

Ma dusesem deja la “senior” de doua ori si ma lovisem de refuzul de a coopera asa ca ma dau iar jos de pe motor si il trag efectiv pe tanar din discutia pe care o purta cu niste scandalagii si ii bag telefonul sub nas. Nu mai stiu exact ce i-am zis, i-am aratat poza, i-am aratat soarele cu mana cum rasare si apune si semnul de “2”. Asta micul, mai cooperant, vede poza, da singur zoom si recunoaste TIR-urile care tocmai ce trecuse. Il ia deoparte pe senior si ii zice ceva. Pare ca intelege care e treaba si ne arunca o privire la noi de genul “pai de ce n-ati zis mai baieti asa”?

In fine, trecem in urmatoarea transa, parcam motocicletele si intram in cladirea vamii. Aici o vedem pe sora lui Didi, imbracata in civil de data aceasta, ne face semn sa asteptam... in buna traditie a vamilor mongoleze nu merge reteaua. Rusii si mongolii treceau bine-mersi insa cei care aveau viza trebuiau sa astepte. Dupa vreo ora de asteptare dam actele unui sef de-acolo, ne scrie datele pe o hartie si ne da drumul. Pe un monitor din birou rula, pe un ecran negru comanda ping cu parametrul “-t”. Probabil ca mai dura cu reteaua.

Plecam de-aici din vama si o luam spre vama ruseasca aflata cam la 20 de kilometri departare. Ajunsi aici, ne face un gardian semn sa venim in fata. Ne conformam bucurosi, ocolom sirurile de masini si ajungem langa poarta. Oamenii de la coada nu pareau deranjati ca bagatorii de seama mongolezi, chiar ne zambeau si ne faceau loc cat puteau.

Aici, langa poarta il cunoastem pe Asmir, bosniacul ce locuia in Germania, fost campion K1. Asmir asta, mare caracter. Vocal, temperamental si foarte nerabdator clocotea. Nu intelegea de ce asteptam atata. Completam niste hartii si intr-un final se deschide poarta si ne face semn un soldat sa parcam pe margine. Incepe aventura cu hatisul birocratic. Hartii de import, verificarile vizei, declaratii, te-miri-ce. Asmir al nostru deja fierbea.

Iata ca vine si momentul controlului bagajelor. La noi a mers relativ repede, si eu, si Adi, si Leo aveam cutii metalice. Le desfaci, se uita nitel in ele si aia e. Zambeam, soldatii si doamna de la Customs nu cautau nod in papura. Am zis ca zambeam, da? Iata ca vine si randul lui Asmir. Omul era deja un car de nervi :)

Iar bagajele lui textile care l-au ajutat pe offroad datorita greutatii reduse, nu il vor mai ajuta si la customs control. Ii spune gardianul ce sa deschida, omul se conformeaza recalcitrant. Probabil ca le-a transmis soldatului si doamnei de la customs din starea sa, astia au devenit si mai "curiosi". Cauta prin bagaje, il pun sa desfaca pungi si ce-o mai fi avut omul pe-acolo. Cand credea ca e gata, soldatul vede trusa de scule prinsa de scutul Africanei lui Asmir. Trusa, metalica, se desfacea destul de greu, trebuia sa scoti o cheie de 14, sa desurubezi un surub si abia dupa aceea se desfacea capacul. “What is this? Open” zice gardianul. Asmir se inroseste.

Fac o mica paranteza aici sa mentionez doua lucruri. Fiind bosniac, Asmir omul intelegea foarte bine rusa, stia multe cuvinte si se descurca excelent cu rusii. Al doilea lucru este ca doamna de la customs era putin mai plinuta.

Desface cutia si il intreaba pe soldat ironic “Are you havig fun?” Soldatul se intoarce spre doamna si ii spune in rusa ca Asmir i-a spus “You are an elefant”. Asta al nostru mai-mai sa explodeze, intelesese ce a zis soldatul.

In fine, plecam pe rand din vama, pe masura ce am terminat cu formalitatile si ne regrupam la 1 kilometru mai departe, langa o carciuma. Ajunsi acolo decidem sa ne separam de Leo. Era deja miezul zilei, planul nostru era sa plecam catre Altai Motor house, un guest house pentru motociclisti aflat la vreo 500 de kilometri departare. Leo nu avea cum sa parcurga distanta asta dintr-o bucata, viteza sa de croaziera fiind undeva la 80 km/h.

Dupa drumul prin Mongolia, cei 500 de kilometri de la granita prin multii Altai au fost absolut magnifici. Absolut magnifici. Locul campiilor nesfarsite si a washboard-ului a fost luat de asfalt virajat impecabil, paduri, munti, rauri repezi, un peisaj absolut superb. Cand ne apropiam de sate simteam mirosul de lemn ars in sobe, fumul ce iesea pe hornuri, a fost absolut superba bucata aceea.

Desi am zis mai devreme ca drumul era virajat si frumos eu m-am bucurat doar de jumatate din el. Curbele pe dreapta le luam ok, cele pe stanga insa le luam taind “barbar” axul drumului (scolo unde se putea si aveam vizibilitate, bineinteles). Gandul imi statea numai la uleiul ce se scurgea din furca pe disc, cauciuc si mai nou, cizma mea.

Pe drumul de la vama ne-am intalnit si cu Mihai, Oana si Vladimir. Schimbam impresii despre drum, ne pupam, ne uram de bine si o luam fiecare din directia sa. Saracii aveau sa stea 20 si ceva de ore la granita Ruso-Mongola.

Noi ajungem pe inserat la Altai motor house si parcam in curte langa 3 choppere cu numere de Rusia. Aici facem cunostinta cu Anna, Yuria si proprietarul, Vladimir. Foarte interesanta organizarea aici. Vladimir este proprietarul casei, practic stateam la el acasa. Instructor de motocross, avea vreo 15 motociclete pentru cursuri si pentru inchiriat, niste snowmobile si surpriza – un snowbike. Sincer sa va spun eu nu am mai vazut vreodata un utilaj de-asta, cred ca e tare distractiv sa mergi cu el iarna.

Ne face turul proprietatii, cu garaj cu scule, motociclete parcate, totul utilat super super ingrijit. Anna ne arata unde urma sa stam. Coboram la masa, nu mai stiu ce am mancat insa a fost absolut delicios. Chiar cand stateam cu toata lumea la o bere la dozator cumparata mai devreme cine intra pe usa? Asmir, neamtul din granita. Omul se oprise sa puna benzina, dupa care a vazut ca nu mergea POS-ul si nu avea nici bani cash la el. Din cauza asta a plecat in alta parte sa scoata bani, s-a intors, a pierdut cateva zeci de kilometri cu treaba asta.

Ne asezam la povesti si bere cu totii, tragem valul peste o noua zi.

A doua zi aveam treaba. Adi trebuia sa schimbe cauciucurile Michelin Wild cu cele de strada, Metzeler Tourance. Din fericire chiar cand sa ne apucam Vladimir ne intreaba daca-s tubeless. Bine ca ne-a intrebat inainte sa le dam jos pentru ca nu avea compresor acolo. Chiar inainte sa plece cu vreo 5 “elevi” la un curs de motocross, da un telefon si comanda un compresor. Cam la 20 de minute dupa ce a plecat vine omul de la magazin cu compresorul tipla, nou-nout. Blana frate!

Ne apucam sa schimbam cauciucurile. Fata a mers relativ repede. Spatele insa.. nu prea. Ne chinuim noi vreo jumatate de ora sa montam cauciucul de strada pana reusim sa indoim janta (!!!), chinuiala mare.

Am uitat sa va spun ca in vizita la Vladimir mai erau doi prieteni de-ai sai, unul dintre ei avea de 20 de ani un service auto. Cum se intampla deobicei, omul nu a fost acolo cand ne chinuiam sa punem cauciucul, a venit la garaj cand ne scarpinam in cap cu janta indoita.

Ne ajuta sa punem cauciucul, il umflam si observam cu stupoare ca scapa aer pe langa indoitura. Optiunile in momentul acela erau fie sa incercam sa o indreptam cu ce scule aveam pe-acolo, fie sa punem camera. Eu sincer sa va zic optam spre varianta cu camera. Prietenul mecanic, spunea ca poate sa o indrepte el, o ia la ciocan, usurel, usurel, o aduce la forma, era foarte increzator ca iese bine. Trebuie sa recunosc – aceasta varianta nu imi suradea, ma gandeam sa nu buleasca janta cumva, ramaneam cu motocicleta aici, in Rusia pe dreapta.

In fine, il convinge pe Adi sa incerce varianta cu indreptatul si se apuca de treaba. Nu am vazut eu prea multe jante indreptate “la ciocan” dar atat va pot spune – omul e artist. A adus janta inapoi la forma potrivita in vreo 10 minute maxim si ne-a aratat apoi unde am gresit cand incercam sa montam cauciucul. Multumim pentru sfat si dam o bere.

Intre timp, cat mesteream noi acolo ne da mesaj Leo – pleca de unde innoptase si venea in directia noastra :) Vorbim cu Anna, gasim loc de cazare si pentru el in noaptea asta si ne hotaram si noi sa mai stam si noi o zi, pana la urma era trecut de pranz, nu mai faceam mare branza daca plecam la ora asta. Bucurie mare, un get-together adevarat, the Mongolia crew :)

Intre timp s-a intors si Vladimir cu elevii, si vede furca mea ce inca plangea. Ii explic ce s-a intamplat, ce-am reglat, cati kilometri are motocicleta la care omul foarte calm zice ceva de genul – “Da, si eu patesc asta tot timpul la motocicletele mele, e de la mizerie”. Ce mizerie frate? Eu imi facusem filme ca s-a spart suspensia, ca ma duc la reprezentanta - motocicleta era inca in garantie, de-astea.

Nici vorba, ia omul nostru o sticla de plastic, o taie intr-o anume forma. Bucata de plastic rezultata o baga cu grija printre jamba si simering, inaintand usor usor de jur imprejurul jambei. Mai mult a durat sa taie sticla, in 30 de secunde scoate plasticul decupat – gata, asta a fost, acum trebuie sa completezi uleiul pierdut. Avea pe-acolo niste ulei de furca Motul, imi zice ce sa desfac si pleaca in casa.

Ma apuc sa dau jos roata fata si sa scurg uleiul din jamba respectiva. Intre timp l-am sunat si pe Ovidiu de la importatorul KTM din Bucuresti la care facusem revizia inainte sa plec si aflu ca trebuie sa pun fix, nici mai mult nici mai putin decat (parca) 730ml de ulei de furca per jamba.

Plin de elan muncitoresc desfac surubul din partea de jos a furcii, scurg tot uleiul cand dau ochii de Vladimir care dadea sa iasa pe poarta. "Ce faci cumetre?" intreb eu. "Pai plec, am niste treaba."

Mi-a cazut cerul in cap.. cu furca bucati, uleiul scurs, si Vladimir plecat. Imi spune in 2 cuvinte ca tre sa pun surubul de scurgere la loc, sa desfac jamba “pe sus” si sa pun uleiul nou.

Cu ajutorul lui Yuria, cu Adi, Asmir, Leo si YouTube-ul iata-ne chinuind sa desfacem partea superioara a jambei. Treaba asta nu era descrisa in manualul pe care il descarcasem eu pe telefon...

Dupa aceea am aflat ca trebuie o scula speciala care sa intre in niste gaurele. In fine, dupa ceva chinuiala vazand ca nu ii dam de cap hotaram sa demontam cu totul jamba, sa o intoarcem pe dos si sa punem uleiul prin orificiul de scurgere.

Zis si facut, dupa ceva timp, jamba e scoasa insa na belea – n-aveam cu ce sa turnam uleiul, nu avem nici o palnie asa mica, nici o seringa sau vreun furtun mic.

Intr-un final, apare si Vladimir care uitase nu stiu ce. Vede "stadiul" in care ajunsesem si ne da un cleste dubios cu care am reusit sa desfacem partea superioara a jambei – pe-acolo pe unde se pune in mod normal uleiul. Completam uleiul fix cat trebuie, montam furca la loc, curatam discul de uleiul vechi curs, fac reglajele din nou si hai la test drive.

Dupa cateva ture prin fata portii si niste sarituri peste speed bump-uri concluzionam cu totii ca furca era ca noua, nu mai se scurgea ulei deloc. In stilul clasic, ca sa sarbatorim o reparatie de succes, dam o tura pana la magazin sa luam niste bere si zacusca.

In Rusia, "zacusca" nu inseamna ce inseamna la noi - salata aia pe care o face bunica pentru iarna. Zacusca inseamna orice (deobicei sarat) se mananca la bere. Peste afumat, peste taiat feliute, cascaval sarat, totul este zacusca.

In episodul viitor vom parasi Rusia si vom intra in Khazakhstan. La Semey, orasul langa care pe vremuri se testau bombele atomice sovietice vom petrece o noapte romantica la lumina lumanarii.

Tineti aproape, vom posta vesti pe pagina de Facebook:

Cateva Poze

Alte Episoade