Offroad prin Caucaz | Georgia

Aboneaza-te la canalul meu de

Mare consumatoare de fructe, in Batumi am descoperit ,,corco-caisele" un fruct local ce nu era nici corcodusa nici caisa, asa ca m-am infruptat ca o calica. Si dupa cum spune zicala "Ce-si face omul cu mana lui...e bun facut", seara le-am preparat cu vin alb georgian. Ei bine, dimineata a iesit o enterocolita de toata frumusetea. Poate ca nu ar fi fost atata panica dar in ziua urmatoare trebuia sa ajungem la Usghuli, adica sa parcurgem cca 300km.Traseul era Batumi via Mestia cu cazare in Ushguli dar pana acolo, aveam de trecut cateva probe de iscusinta pentru ca ultima bucata de drum din cate vazusem noi in filmuletele de pe ,,youtube" era cam ,,off, off mai, mai...
Echipata pana in dinti, cu aparatul foto atârnând de grumaz, cu stomacul care se încorda mai ceva decat daca as fi purtat o centura ,,Vibra belt" de la teleshopping si pe o caldura care ma topea la orice oprire in traficul haotic al Batumului, impreuna cu gasca am plecat catre piscurile Caucazului.
Traficul in Georgia este unul prietenos pentru georgieni. Pietonii sunt jaloane mobile care trec printre masini tot asa cum trec masinile printre ei...la mica intelegere. Politia isi rezerva dreptul sa intoarca pe linie continua fara sa anunte, vacutele iesite la pascut isi tin laptele cald pe asfatul fierbinte din curbe pe drumurile nationale…fara sa tina in gura semnul ,,Atentie animale". Zau ca nu ai cum sa te plictisesti!
Asfaltul mirific din Turcia ramane o amintire pentru ca acum ,,navigatia da senzatia", adica praf, denivelari, aderenta ,,ioc", etc.
In Mestia am ajuns cu peripetii, cateva opriri cerute de stomacul meu cu insistenta si norul de praf pe care l-a facut Motokoto cand s-a imprastiat pe jos oprindu-se la marginea prapastiei cu toata casa însirata pe asfalt. La Mestia fiecare si-a lins ranile cum a putut.Eu am incercat sa ma dreg cu o supa si orez fiert jurand cu degetele incrucisate si pe ,,verde stop" ca nu ma mai ating de fructe pana la Bucuresti. Riderii au dat tarcoale calutilor incercand parca sa-i evalueze pentru ce va urma...,,Off, off, mai, mai…



Am plecat din Mestia in jurul orei 14.00 catre raiul multasteptat…Ushguli. Cu burtile pline, unii dintre noi, cu usurarea celor 42 de km ce ii mai aveam pana la Ushguli, cu dorinta de a ajunge cat mai repede, dupa o zi plina cu “detoate” iata-ne din nou la drum, plini de entuziasm. Aveam setati in creier doar cei 42 km, care, sincer vorbind, cu motorul…inseamna “la o aruncatura de bat”.

La inceput drumul parea…anevoios, destul de greut, dar nu imposibil de facut. Asfalt am intalnit doar cativa metri la inceput, la iesirea din Mestia cam pana la indicatorul de Ushguli. Imediat dupa…drumuri de munte, cu santuri majore in noroi, pietre amestecate cu noroi, apa pe drum, iarasi gropi acoperite de apa, iarasi noroi…o ciudatenie de drum. Nu pe puteai obisnui cu o parte, ca urma o alta…altfel. Plouase recent.

Am parcurs foarte greu prima parte din drum. Motoarele alunecau al naibii de tare, au mai sprijinit si pamantul de cateva ori, au inceput sa apara si defectiuni pe ici – pe colo, dar nu ne gandeam decat ca toate lucrurile se vor rezolva in Ushguli…iar Ushguli era aproape. Aveam entuziasm euforico-necesar, inconstienta cat casa, dorinta maxima si certitudinea ca toate se vor rezolva cand vom ajunge la Ushguli. De efort fizic si psihic, nu vorbim acum. Nu inca!

Incercam si ne continuam drumul anevoios, destul de incurcati de ceea ce vedeam la propriu in fata ochilor, cand, din sens invers vedem doua motoare ce se apropiau de noi. Oprim cu totii. Doi rideri, un tip si o tipa, polonezi, care voiau sa ajunga sa innopteze la Mestia. Vorbim de drum, si ne spun ca drumul pana la Ushguli este okeish…dar ca cel de la Ushguli la Lenteki…e ceva gen, iadul pe pamant. Din rai in iad, de! Ne spun de ceva rauri de traversat, de zapada, de nu stiu cati kilometri… Noi auzeam cu urechea stanga si ne iesea pe dreapta, pentru ca pana la Lenteki, noi aveam Ushguli…raiul. Nu ne interesa inca sa aflam ce va urma. Aveam si Lenteki in plan, nu de alta dar de la Ushguli nu poti cobori decat prin doua locuri: pe drumul asta pe care eram dinspre Mestia sau pe cel de care ne vorbeau oamenii, spre Lentekhi.

Ne-am luat ramas bun de la oameni, si ne-am continuat drumul. Drumul devenea din ce in ce mai solicitant, din ce in ce mai greu de facut cate un kilometru, stomacul Ramonei nu se calma deloc, fata ei trada o stare de rau ce nu se putea ameliora in conditiile date, au mai fost ceva cazaturi, impotmoliri destul de nasoale, schimbatorul de viteze de la un motor a cedat – rupt fiind de baietii nostri ce incercau o varianta de moment (s-a decis sa se mearga doar cu a-ntaia) s-a cautat si gasit mustiucul in care, cum spuneau baietii “dam o gaura cu bormasina si il prindem cu un surub “ mecanica pura, nu gluma, dar…in continuare cautam solutii.

Timpul trecea, drumul era din ce in ce mai solicitant, starea Ramonei nu se ameliora. Au fost cateva sugestii sa ramanem undeva in munte pana a doua zi (nici nu stiu daca exista vreun loc in care chiar am fi putut opri sa stam doar noi, oamenii, pentru ca drumul era foarte ingust, in stanga aveai muntele, iar in dreapta…prapastia), au inceput sa apara oboseala fizica si psihica, unii dintre noi incepusera sa cada pe curba descendenta a optimismului si dorintei de a continua...Era un moment in care ne-am dat seama ca ora era in jur de 19.30, era inca lumina, iar noi facuseram doar 20 si ceva de kilometri, plecati fiind de la ora 14.00. Eram la jumatatea drumului si…noaptea venea. Atunci a venit solutia. Intrucat si starea Ramonei nu se ameliora ci devenea din ce in ce mai grava, iar riderul era cu optimismul prezent si cu capacitatea de a ajunge in siguranta in Ushguli, am hotarat cu totii ca ei sa mearga inainte, sa gaseasca un loc unde sa innoptam si, ulterior, sa gaseasca o masina cu care sa se intoarca sa ne ia pe noi fetele, si celalalt motor.

Intre timp noi, celelalte doua motoare, incercam sa inaintam agale, fetele pe jos, cu drumul din munte luminat de luna si incercand sa stam departe de prapastie, vorbind vrute si nevrute – doar sa treaca timpul, al meu sot incalecand din cand in cand doua motoare ( pe rand ), dar incercand sa facem haz de necaz de situatie. Nu stiu de unde am avut energia si puterea sa ne pastram calmul si speranta si sa imbratisam totul asa cum a venit. Cred ca tine de cum te-ai format ca om sau in ce alte situatii limita ai mai fost…nu stiu…nu sunt psiholog. Cert este ca niciun moment nu ne-am gandit ca nu este o solutie si ca, riderul plecat in sat, nu va veni cu o masina dupa noi.

In jurul orei 22.00 cand mai erau inca vreo…habar nu am cati kilometri, vedem in fata noastra niste faruri de masina si auzim limba romana. Se intampla ceea ce ne asteptam. Riderul gasise cazare, o lasase pe Ramo ( cu niste necunoscuti, la naiba’n praznic, fara sa comunice in limba “elfilor”- am numit-o noi ), il gasise pe fiul gazdei care avea o dubita si care, cu greu, a acceptat ceea ce omul nostru i-a explicat in toate limbile stiute, si care cu “invoirea mamei” si-a dat seama ca e o situatie critica si l-a convins sa ajute. Si pentru ei era periculos sa iesi seara din casa…am aflat mai tarziu.

Si…am ajuns in Ushguli, in casa Maruskai, a lui Zauri si a Giorgi Nijaradze. Oameni de o simplitate cum rar mi-a fost dat sa intalnesc, de o caldura sufleteasca ca cea din casa bunicilor care-ti puneau, din putinul lor, tot ce aveau pe masa, care neavand activitati sociale…cantau la diferite instrumente si dansau intr-un traditional ushgulez cum nu am mai vazut, care nu vorbeau nicio limba cunoscuta ( nici georgiana ), dar cu care am empatizat din primul moment si cu care ne-am inteles de minune prin gesturi si prin caldura simtita. Oameni deosebiti, impacati cu existenta lor, cu suflete mari, care reuseau sa transmita direct in suflet. Suntem, si am fost, norocosi sa putem sa vedem cat de putin ai nevoie sa fii linistit, fericit si implinit! Cum spunea Ramo: “Stiti de ce mi-a ramas in suflet Ushguli? Pentru ca am transpirat prin toti porii pentru a ajunge acolo, pentru ca aici traiesc Svanii, pentru ca aici pasarile rapitoare fac wheelie pe cerul Caucazului. Nu pentru faptul ca este asezarea situata la cea mai mare altitudine din Europa 2410 (m), ci pentru faptul ca aici i-am cunoscut pe: Zauri, Maruska si Giorgi Nijaradze si ca sa cunosti asa suflete curate, drumul tau trebuie sa fie la fel de anevoios ca cel catre Meka!”

Am ramas timp de doua nopti si trei zile in Ushguli, am admirat la pas minunatul satuc asezat la limita dintre varfurile Caucazului si norii de pe cer, ne-am reparat motoarele intr-un “garaj de moto – cunoscut zonei” – acasa la un granicer, ne-am intalnit si am stat la o bere cu alti trei rideri romani de la pemotoare.ro care erau si ei “prin zona” in calatoria lor, am stabilit cu un localnic, ca a doua zi – in ziua plecarii noastre - sa duca unul dintre motoarele noastre cu o dubita in Mestia – urmand ca ulterior sa ne intalnim la Lentekhi, am intalnit o gasca de israelieni ce aveau organizata intrunirea a nu stiu cati ani de la terminarea liceului, si mare ne-a fost surprinderea ca ghidul lor – israelian si el, sa vorbeasca perfect limba romana. Din grupul lor mai erau alti doi tipi ce facusera facultatea la Iasi, iar unul dintre ei, singurul rider, sa fie casatorit cu o romanca. Ce mica e lumea, nu?

Sosise si momentul plecarii de la Ushguli. Intreaga familie Nijaradze ne-a insotit pana la poarta, lacrimile au inceput sa cada, si fara voia lor, sau a noastra, nu se puteau opri. A fost o senzatie de goliciune sufleteasca pe care rar mi-a fost dat sa o simt…

Plecarea noastra era de la “garajul moto – cunoscut zonei”. Am poposit acolo pentru o cafea, era si grupul de israelieni – organizati in patru masini Jeep si s-a inceput operatiunea “urcat motorul in masina”, numai ca…al naibii motor se incapatana sa nu intre. Din gluma in gluma, aruncam vorba catre riderul israelian, daca ar vrea sa coboare cu noi pe motor, si mare ne-a fost mirarea cand a acceptat…In cateva minute toata lumea s-a reorganizat: riderul israelian a luat costumul si casca amicului nostru ( care-l strangeau de mama focului ), am pus si noi coburile la ei in Jeepuri ( ni se lua o mare piatra de pe suflet ), am stabilit locul de intalnire in Lentekhi si ora aproximativa. Din calculele tuturor…nu se stia care grup va ajunge primul…cel cu Jeepurile sau noi, insa cum noi am plecat inainte, stiam ca nu aveau cum sa ne depaseasca. Nu aveau loc la propriu, pe drum!

Si…iata-ne plecati in formula de doua motoare cu pasagere si al treilea motor doar cu riderul israelian. Era ziua a saptea. De la Ushguli la Lentekhi erau cei 77 km de “iad”, iar pana la destinatia finala din ziua aceea, de la Lentekhi la Kutaisi inca vreo 90 km.

Cei 77 km dintre Ushguli – Lentekhi au fost cei mai grei si superbi, groaznici si senzationali kilometri pe care i-am facut pana acum, si as repeta povestea, Oricand. A fost zapada pe drum, rauri mari de trecut, drumuri foarte foarte inguste, prapastie pana aproape de limita muntelui, balti adanci, noroi cat sa stea motorul fara sa cada – dar nici sa poata inainta, pante abrupte de…urcat, altele nasoale de coborat, am baut apa din rau pentru ca uitasem apa in coburile din masini, ne-am udat, ne-am namolit, ne-am zgariat, ne-am sperit de cainele “urs”, am mers si la pas, am dansat, am tipat si chiuit, am injurat…dar toate astea cu un teribil si omniprezent optimism. Si senini! Au fost 7 ore petrecute cu “pasiune comuna de viata nebuna” pe un drum de 77 km. Obositi ( eu sigur, da)…dar cu satisfactii sufletesti, ale naibii de mari!

A fost o lectie de viata…si de oameni…si de limite…si de limitari…si de autolimitari…iar cand toata trairea asta, doar cu gandul la ceea ce a fost, iti aduce zambete pe chip si-n suflet si fiori pe sira spinarii, nu ai cum sa nu-ti doresti sa retraiesti experienta…Oricand! In orice fel! Nu am cum sa uit fata riderului israelian care, cand am ajuns in Lentekhi – la asfalt, locul in care ne-am intalnit cu restul oamenilor, cu fata rosie si o durere crunta de cap, de la casca moto ce l-a strans, a spus: Ce viata minunata! Multumesc! Va multumesc oameni, ca nu m-ati lasat sa ma plictisesc in masina! Ce mai poti spune?

Drumul s-a continuat de la Lentekhi la Kutaisi in formula initiala. A fost un drum banal de 90 km pe ploaie…dar, banal! Ghidul israelian ne-a gasit si noua cazare, cu ei, in Kutaisi, asa ca am mai mai stat, pret de cateva ore, la povesti si bere in Kutaisi…retraind, fiecare in sinea lui, ziua UNICA ce tocmai trecuse…

Senzatiile calatoriei Mestia-Ushguli-Lenteki-Kutaisi, le las mai jos din scrierile Ramonei: “SuziAdrenalina mi-a dovedit inca o data ca stie din plin sa alimenteze dependeta de calatorii lungi si aventuroase. In Ushguli am ajuns manati de setea de aventura dar si de inconstienta, iar acum constienta fiind pot spune ca Ushguli imi va ramane in suflet pentru totdeauna.Drumul din Mestia pana la Ushguli si mai apoi catre Lentekhi este orgasmic pentru orice rider ce-si infige crampoanele anvelopelor motorului sau pretios in noroiul alunecos, baltile adanci sau prin portiunile inzapezite pe tot parcursul anului. Aici privirea Gopro-ului te sperie, pentru ca ea vede “hāuri fatale” si rauri repezi ce coboara din Caucaz. Pe acest Meka al motociclismului nu exista rideri care sa nu fi intrat macar o data cu nasul in balta, insa cine s-a aventurat pe aici, stie sigur ca merge: “Baga gaz!" e de multe ori singura scapare…Da, aici chiar te afli la limita dintre aventura, inconstienta si fatalism, in orice moment poti fii pe partea cealalta a drumului...adica nicaieri. Pe astfel de drum riderul calareste in picioare; pentru cine stie si cunoaste…asa se imblanzesc ,,caii nazdravani" de sub el. Atunci cand 70 km îi parcurgi in 7 ore, cand prietenii iti sunt alaturi, cand ridici calutii nazdravani din rauri, cand îi smulgi din zapada amestecata cu noroi realizezi...cat de mult ar trebui sa ne preocupe starea si cat de putin bunastarea...”


Traseu


Poze

Ti-a placut? Aboneaza-te

Nu stii cum sa iei legatura cu printi nigerieni ce vor sa scoata in tara 3 milioane de dolari si au nevoie de ajutor? Nimic mai simplu! Aboneaza-te la lista mea de SPAM!

Bonus o sa primesti notificari cand mai apare un articol nou.